Planor modern
de Maria Rugină, Colegiul Național „Spiru Haret” (București)

De-al meu cuvânt ar fi nimic,
Iar de fantomă este
Cel ce Sapiens se numește,
Atunci al meu ceas merge în inversul
Modernului planor cărui astăzi îi zic Icar.
Totuși,
În toată această zi, cu sau fără
De o geană de soare,
Mai există o umilă floare,
Un șezământ al unui fluture,
Un efect invers
De cel al camerei obscure.
Cu degetu-mi încerc a-mi
Atinge scopul,
Dar în faimosul labirint
Cel ce Dedal l-a construit
Menit a ascunde o întunecime aparte,
E un copac ce drumul mi-l blochează
Spre a-mi materializa visul.
Însă nici trist, nici vesel nu e.
Și nu regret nici ce a fost,
Nici ce e,
Nici ce va fi.

Fantoma din planor
de Maria Iordache, Colegiul Național „Spiru Haret” (București)

efect invers al camerei obscure
în labirintul construit de Dedal
ascund o întunecime aparte.
nici trist, nici vesel nu e.
nu regret, planor modern,
care astăzi ești Icar!
nu regret nici ce este, nici ce va fi!

Un fluture
de Maria Cazacu, Colegiul Național „Spiru Haret” (București)

Un fluture se plimbă pe un skateboard zburător,
în timp ce, în jurul său, nu este nimeni.
Când trece pe lângă un copac zâmbitor,
care poartă un ceas,
se prezintă sub numele de „Sapienstin”.
Fluturele ajunge la un bazin de sărituri
și observă o floare care admiră un planor,
dar este prea departe pentru a putea descifra ce cuvinte spune planorul.

Dor de mare
de Florea Maria, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Melancolia mă cuprinde, când la tine mă gândesc,
Marea mea cu spumă albă de pe malul românesc.
Valul care mușcă plaja și se întinde pe nisip,
Vântul care-mi suflă părul, către frunte, către chip.
Ceața groasă a dimineții ce îmi răcorește fața,
Țipătul de pescăruș ce își plânge întruna viața.
Pașii mei ce lasă urme cu călcâiele-n nisip,
Mii de scoici mi-aduce apa, fără să îi cer nimic.
Stâncile sculptate-n timp, mângâiate de reflux,
Colorate-n arămiu, reflectate de apus.
Algele împletite parcă în covor fără model,
Un tablou creat de mare, zugrăvit cu un penel.
Soarele care răsare, ca un arc de cerc din mare,
Ce unește cer și apă cu a razelor splendoare.
Și cum dorul mă apasă, să te văd eu îmi doresc,
Marea mea cu spumă albă de pe malul românesc.

Curcubeul
de Șerban Alexandra Ioana, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

N-ai să afli niciodată
unde-și varsă curcubeul
frumusețea pentru care
mii de îngeri au trudit,
Lăsând amintiri gravate,
cu blândețe și răbdare,
undeva, prin infinit.

Deși timpul se arată
mai fragil, ca pân-acum,
iar oglinda sa deșartă
face lacrimile scrum,
oamenii încă mai cată
o speranță prin culori…
Știind că bolta se transformă
după fiecare nor.

Undeva în etern
de Onofrei Anne Teodora, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Sunt sigur că am fost cândva stele
și am călătorit întreaga lume
de acolo de sus.

Două sfere de lumină arzătoare
plutind pe cer în căutarea unui loc unde
să ne bucurăm unul de altul, etern.

Așa ne-a fost scris în stele,
să ne stingem amândoi în
izvorul unui râu.

Praful, rumegușul și toate particulele
noastre să fie purtate pe ape,
duse cât mai departe.

Nu ne-a fost de-ajuns să trăim
o veșnicie pe bolta cerească, nu.
Ne-au trebuit vieți de muritori.

Aici avem ocazia să învățăm,
să ne bucurăm mai mult de fiecare pas făcut pe acest pământ.

Să dansăm cu frunzele copacilor în vânt,
să ne jucăm în ploi de vară,
să uităm că o să ne doară să fim oameni.

N-am să mint. Iubirea nu-i ușoară,
dar aș alege să fiu muritor cu tine,
decât nefericit în etern fără noi.

Primăvara-n pas ușor
de Ștefan Andrei Albert, clasa a X-a A, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Se-ntoarce-n zbor o rândunea,
Pe cerul limpede de nea,
Și-n codrul verde, lin tresar
Cuvinte noi de primăvar’.

Copacii își deschid iar floarea,
Sub raze calde, ca ninsoarea,
Iar vântul poartă-n joc ușor
Parfumul viu de viitor.

Pășește timpul mai încet,
Pe iarba crudă, ca un șiret,
Iar clopoței din munți coboară
Să cânte-n zori de primăvară.

Și-n suflet crește un fior,
Un dor de viață, visător —
Căci tot ce-n jur părea tăcere
Renaște-acum, cu mângâiere.

Recenzie de carte: “Matilda” de Roald Dahl

de Ana Maria Ines Popescu, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Autor: Roald Dahl
Titlu: Matilda
Anul publicării: 1988

Într-o lume în care copiii sunt adesea subestimați și neînțeleși, Matilda de Roald Dahl oferă o poveste despre curaj, inteligență și auto-descoperire. Publicată pentru prima dată în 1988, cartea urmărește viața unei fetițe cu o minte genială, dar neînțeleasă de părinți și profesori.  Printr-o combinație de umor inteligent și o satiră fină, Roald Dahl creează o poveste care nu doar că amuză, dar și provoacă cititorii să reflecteze asupra modului în care interacționează cu autoritatea și asupra importanței de a crește într-un mediu care sprijină dezvoltarea personală.

Matilda spune povestea unei fetițe remarcabile, cu o inteligență sclipitoare și o abilitate neobișnuită de a mișca obiectele cu puterea minții. Deși este înzestrată cu un talent rar, Matilda trăiește într-o familie care nu o înțelege și o încurajează. Părinții ei sunt indiferenți și chiar cruzi, iar la școală, directoarea, Miss Trunchbull, o personificare a răului, o face să trăiască un adevărat coșmar. Cu toate acestea, Matilda găsește un aliat în doamna Honey, o învățătoare blândă, care devine un sprijin esențial pentru ea.Povestea este despre curaj, inteligență și despre faptul că, indiferent de obstacolele pe care le întâmpini, poți găsi puterea de a lupta pentru ce e corect.

Tema principală a cărții este lupta dintre bine și rău, dar și descoperirea puterii interioare. Matilda simbolizează perseverența și inteligența, iar prin faptul că nu cedează în fața abuzurilor celor din jur, ne învață despre importanța auto-descoperirii și a educației.

“Matilda” transmite un mesaj puternic despre importanța educației și despre faptul că oamenii cu adevărat remarcabili sunt adesea cei care nu se conformează standardelor impuse de societate. Matilda ne învață că, indiferent de circumstanțele în care te naști, ai puterea să îți creezi propria cale și să îți depășești limitele.

Ce m-a atras cel mai mult la Matilda a fost faptul că, în ciuda vârstei fragede, ea este un personaj puternic și independent. Deși părinții ei o ignoră și o subestimează, iar învățătoarea e aproape imposibil de suportat, Matilda rămâne cu capul sus și își găsește propriul drum. Mi se pare că mesajul cărții este foarte important: chiar și atunci când oamenii din jurul tău nu te susțin, tu poți să îți faci propria cale, doar dacă ai încredere în tine.

În Matilda, Roald Dahl vorbește despre puterea educației și importanța de a crede în tine, chiar și atunci când ceilalți nu te înțeleg sau nu te susțin. Matilda este un exemplu perfect de cum inteligența, curajul și determinarea pot schimba lucrurile, chiar și când pare că totul este împotriva ta. Cartea transmite și o lecție despre abuzul de putere și despre cum, în fața unui sistem care te opresează, poți găsi întotdeauna o cale de a lupta și de a ieși învingător.

Matilda m-a făcut să mă simt inspirata. Într-un fel, am simțit că și eu pot să înfrunt orice obstacol, la fel ca Matilda. Cartea are un mesaj foarte puternic despre curaj și despre faptul că nu trebuie să accepți niciodată ceea ce este greșit, chiar dacă toți ceilalți par să te ignore.

Matilda este o carte care îți rămâne în suflet mult timp după ce ai citit-o. Este o poveste despre luptă, despre depășirea limitelor impuse și despre puterea interioară. Roald Dahl reușește să creeze o poveste care este în același timp amuzantă și serioasă, iar mesajul său rămâne relevant pentru orice vârstă. Recomand cu căldură această carte oricui vrea să citească o poveste captivantă, dar și profundă, despre curaj și rezistență.

A face este antipodul lui a ști: pledoarie pentru Absurd
de Andrei Lupu, Colegiul Național „Spiru Haret” (București)

În dialogurile noastre antecedente, am abordat (eronat, vom zice) nihilismul întrebuințând o perspectivă pur realistă, care, deși propice în circumstanțe sociale, unde rațiunea este actualmente pe cale de dispariție, nu acreditează ideea de absurd în esența ei, nu pătrunde poate decât în codomeniul funcției sepulcrale, fără a-i înțelege vacuitatea izomorfică. Motiv pentru care, constatând că suntem îndatorați unor persoane/personaje precum Kierkegaard, Stavroghin, Cioran, Sextus Empiricus, Peciorin, Kafka, Tao, Nietzsche, Bacovia, Aristip, Camus, Parmenide și Socrate (cea mai deconcertantă apariție), am hotărât a reexamina Absurdul, hedonismul, scepticismul și nihilismul, de data aceasta din lăuntrul lor. Deși, având în vedere derizoria noastră listă de lecturi, în care nu au ființat încă titani ale căror opere sunt indispensabile în vederea unei înțelegeri profunde ale existențialismului ș.a.m.d., ne declarăm eclectici semi-incompetenți, vom depune, sperăm, un semnificativ efort spre înfăptuirea unei neînsemnate pledoarii pentru Absurd, expiindu-ne astfel blasfemia comisă.

Putem afirma că, prin însăși geneza scrierii noastre, am comis o primă eroare: cea de a acționa. Lăsând la o parte vădita noastră nevrednicie, primordială pentru sus-pomenitele curente filozofice este evitarea aparenței, care nu poate fi desăvârșită prin acțiune, un asentiment tacit dat iluzoriului. Din eseul lui Heidegger despre Phaidros, aflăm că omul integrat în lume se dedă, fără pudoare, aparenței. Deși autorul consideră că a trăi în lume (Dasein – concept ce se opune teoriei lui Descartes despre rolul de spectator al omului) este cauza revelației Ființei, cognoscibilă prin modalități iraționale, tindem să îl contrazicem: revelația este efemeră, ignoranța este perpetuă. Omul plat, integrat în societate, este piatra de temelie a majorității mediocre, animalice, care este în așa măsură degradantă, încât, din perspectiva lui Machiavelli, justifică eventuala josnicie a principelui, transfigurată, când este folosită ca atare, în virtù. Samavolnicia oportună a liderului se anulează cu umorile omului de rând, având drept rod o prosperă conviețuire statală, unde teama este un instrument și nicidecum un scop. Mulți nu îți dau seama de ostensibilul aspect utopic al doctrinei lui Machiavelli, drept care se găsesc mulți mirmidoni (încă din secolul XVI) ce elaborează felurite diatribe împotriva lui, acuzându-l de amoralitate și de perfidie (vrem să reamintim faptul că Principele se putea găsi printre rândurile celebrului Index librorum prohibitorum). Revenind, însă, la Heidegger, omului obișnuit nu-i este, cu putință să rămână veșnic integrat, datorită intervențiilor sporadice și deseori haotice ale Ființei, care îl smulge din trăire (personificarea nu denotă mai mult decât o figură de stil), utilizând, de obicei, Frumosul (aici este introdus dialogul socratic în ecuație), antipodul esenței, care, prin poziția sa diametral opusă, facilitează o reamintire a stării de existență – precursorul imediat al existenței în sine. Suferința, după cum consideră și Emil Cioran, este o altă modalitate de eventuală exersare a supremei cogniții. După cum a mai fost afirmat, efectul este vremelnic, iar individul va reveni cât mai curând în lumea plăsmuirilor și a dedublărilor. Așadar, citatul lui Oscar Wilde („Să trăiești este unul dintre cele mai rare lucruri din lume. Cei mai mulți dintre oameni doar există.”) este impropriu formulat. Inversând „a trăi” cu „a exista”, ajungem la o teză existențialistă-elitistă, apropiată de sistemul de valori al lui Cioran. Însăși semantica lui „a exista” constituie un testimoniu: ex-sistere înseamnă „a fi situat în afară de”, or taman vulgul nu poate fi izolat, el fiind cel care deține monopol asupra termenilor „endo-” și „exo-”. Fiecum, dacă intenția cuiva este cea de a se feri de aparențe, optimă pentru acela este, evident, izolarea, dar și inactivitatea, un sedentarism disimulat: cea mai dificilă ocupație pe care o poate avea o ființă umană. Este arta de a sta degeaba trecută prin metempsihoză. Orientalii (precum Tao sau Buddha) au fost inițiatorii acestui feroce proces de profilaxie în Neant, folosind meditația ca instrument (de unde și starea de kief). Noi, vesticii, nu putem călca pe urmele lor, pricina de căpătâi fiind Revolta, așa cum a fost enunțată de Camus și de Cioran. Reacție adversă menită să elucubreze o antinomie între Absolut și Neant, Revolta reprezintă o intempestivă imixtiune a eului în calculul Absurdului, având drept cauză reflectarea psihică denumită Angst, sol al mortalității și al dedublării Totului și ale Nimicului. Varianta sa metafizică este convertită în revoltă istorică, iar acțiunea este intrarea în istorie, intersecția entropiei timpului cu ființa umană, a individului și împiedică orice fel de asimilare absolută. Existența nu este, dar, unicul contraimbold al înfăptuirii, căci intervine insignifianta inteligență. Incongruența dintre sapiență și impuls este terebrantă în cazul eroului byronian și, mai semnificativ, a omului de prisos. Distins exemplu al ambelor categorii este Peciorin, din romanul Un erou al timpurilor noastre de Mihail Lermontov. Situat la intersecția celor două areale de personalitate (de restrânsă anvergură), marcând, de fapt, o tranziție de la unul la celălalt, se remarcă prin raționalitatea și sagacitatea sa, care, izolate de orice altă aptitudine, au un efect devastator asupra moralității – respinsă din pricina faptului că este produsă de societate și/sau de intuiție. Ultimul termen este semnificativ în înțelegerea eroului byronian – intuiția se îmbină cu rațiunea, mai ales în contexte romantice. De asemenea, singura competență vizată de Peciorin este cea epistemologică, neexcluzând experiența (deși domeniul în sine rămâne exiguu), care surprinde prin evanescența sa: odată cunoscut sau trăit ceva, interesul este epuizat, ceea ce îl disculpă de frivolitate în relațiile romantice – femeia își pierde rostul odată ce psihologia sa este înțeleasă și pe cale intuitivă, dar și pe cale logică. Interesele sale se restrâng din ce în ce mai mult, până când devin nule, moment în care este căutată (și găsită) moartea. Peciorin este un absurdist privat de Absurd: un captiv în lumea aparențelor, care, smulgându-i voalul, nu poate vedea chipul abscons al Neantului – nu îi permite configurația sa de ebluisat. De altfel, luciditatea sa este premergătoare cunoașterii nihiliste ale Absolutului (termen pe care continuăm să îl folosim aproximativ interschimbabil cu Neantul). Turgheniev îi introduce pe Bazarov și pe omul de prisos în calcul, urmat fiind de Dostoievski, în operele căruia revelația și extazul sunt exclusiv produsul tinei specifice tipologiilor sus-menționate, deși ele nu survin fără abandonarea discernământului de sceptic atât de fatal nihiliștilor, după cum reiese și din fatumul lui Stavroghin. De altfel, el este reprezentantul unui caz cu totul aparte: scepticismul său îl afectează epistemologic (Kirilov, un Nietzsche care ființează înainte de termen, spune despre Stavroghin: „Când crede, el nu crede că într-adevăr crede, iar atunci când nu crede, nu crede că nu crede”. Tautologii funebre.). Acțiunile sale deplorabile sunt o sondare a revelației lăuntrice, stăvilită de rațiune. Orice încercare de a reintroduce simțurile în existența sa este derizorie, indiferent de amploarea deciziilor luate. Dostoievski îl lipsește pe Stavroghin de farmecul neantului, care apare însă în cantități infime în cazul omului din subterană, deși în situația lui mult mai semnificativă este voluptatea durerii. Stavroghin este într-un asemenea grad sceptic, încât, odată ce i se înfățișează Neantul, el îl repudiază și rămâne o entitate egală nu cu zero, ci cu mulțimea vidă. De aceea, el este superior oricărui alt sceptic. Principala eroare comisă de noi în plămădirea primului articol a fost abordarea nihilismului dintr-o perspectivă socială (culmea ironiei, căci suntem împotriva a tot ceea ce este cotidian și de factură interumană). Nihilismul nu trebuie văzut ca un curent socio-politic, ci, cum susține și Bazarov, ca o forță. Sătui de obtuza mulțumire a maselor în lumea aparențelor, nihiliștii jinduiesc a-i constrânge să privească ochi în ochi Neantul, întrebuințând un proces fiecum omniprezent în istoria umanității: entropia, sau răul așa cum era perceput de antici, în sensul său ontologic, efectorul timpului.

Am constatat, însă, că am explicat sumar noțiunea de aparență. Comprehensiunea sceptică se datorează, în mare parte, identificării iluzoriului. Aparența constituie fundamentul lumii ambiante și postulează temporar afirmații, devine amovibilă în sistemul falsităților în funcție de interpretarea umană, mărturie a unei axiome contradictorii celei ale lui Descartes, menționată anterior, deși incorporează elemente din solipsismul său. Aparența, în sinea ei, nu poate fi decât o virtualitate – eventualitate ce nu are loc. Un om dedat aparențelor, entitate ce se recluzionează în prezentul comunitar, le dictează diafana desfășurare și este, la rândul său, subjugat de plăcerile oferite de aparențe. Îl putem găsi oricând și oricum: până și noi suntem, într-o anume măsură, caracterizați de tipologia banalului. Umoarea sa a fost în mod just descrisă de Machiavelli: „[…] despre oameni, în general vorbind, se poate spune așa: că sunt nerecunoscători, schimbători, fățarnici și prefăcuți, că fug de primejdii și sunt lacomi de câștig; câtă vreme le faci pe plac, sunt trup și suflet ai tăi, jură că pentru tine sunt gata să-și verse sângele […].”. Rămânem încredințați că o asemenea fire, până și impregnată de Ființă, nu se va reconfigura. Natura sa animalică nu este, însă, cel mai imund aspect al omului de rând – este pretenția de afiliere la Adevăr: în sinea lui un Neant stilizat. Ironicește, insul de rând consideră că deține remarcabile cunoștințe existențiale prin senzațiile generate de aparențe. De aici survine și simțul etic: nevoia de coeziune a eboșei aparențelor, întâlnită însă numai la unii. Revolta morală – o fariseică încercare de a-și demonstra destoinicia. Vanitate ce se dorește a fi sorginte de înțelepciune. Niciun om conștient nu poate fi pătruns de o revoltă de factură etică, în afara contextului unei preschimbări a revoltei metafizice, care oricum este de evitat. Prima contestare răsunătoare a hegemoniei pseudoeutimicilor a fost reprezentată de absconsele ironii ale lui Socrate, care au fost premergătoare dezdoirii vidului. Nu știm nimic semnificativ, deoarece nu există nimic semnificativ. Aristip, părinte al hedonismului, consideră că prezentul este singurul furnizor de portanță spirituală. Convicțiunile sale de interes atemporal sunt iarăși completate de cunoașterea Absurdului, demonstrând prezența unei intuiții încă din Antichitate. Diogene a fost al treilea propovăduitor inopinat al golului – el a redescoperit izolarea, devenită o claustrare într-o mănăstire a defuncților; a perfecționat singura armă utilă pentru cei consumați de luciditate împotriva absurdului: cinismul, un umor rece, care tinde spre lacrimi. Au urmat Piron și Sextus Empiricus, scepticii, totuși naivi în raporturile lor cu vidul, a căror opinie asupra finalității vieții a fost salutară. Scopul vieții este fericirea, iar versiunea sa veridică se poate obține prin serenitatea lăuntrică, efect al delăsării argumentelor contrare și în mod egal plauzibile. Formula se menține în fața scepticismului aplicat asupra ei prin regresul în infinit. Tăgăduirea epistemologică deplină a constituit, însă, un salt major, iar Antichitatea s-a încheiat lăsând un gust amar – de pomenit sunt, dar, și Sf. Augustin, Plotin și eleații. Primii doi au deviat cursul istoriei gnoseologiei prin extazul lor tainic: aflăm din Solilocvii că rațiunea, slujind credinței prin a-i furniza dialectici fulminante, devine ideală, iar Neantul dispare (credo ut inteligam). Un exemplu este și argumentarea din spatele nemuririi sufletului, care depozitează un adevăr perpetuu format din adevărurile științelor. Plotin este un militant al extazului, marcând începutul neoplatonismului, în care divina euforie reprezintă o metodologie a intuiției. Eleații prezintă cel mai mare interes datorită presupusei existențe unice, indivizibile, raționale, care contrastează cu diversitatea contrafăcută a lumii; existențialiștii își datorează psihologia lui Parmenide. Aparența și esența (nu se face referire la termenii aristotelici) sunt, din câte se pare, interschimbabile: diferența dintre adevărat și fals este, în toposul Dasein-ului, exiguă. Un muzician român semi-obscur a afirmat acum două decenii: „Nu există minciuni, doar adevăruri fără dovezi.”. Sursă de aprehensiune este impregnarea absurdismului în contexte non-livrești, testimoniu al ororii lăuntrice specifice spiritului românesc.

Pentru a lămuri aserțiunea formulată, trebuincioasă este o incursiune în paradoxurile fundamentale aparținând sufletului de român, în mare măsură independente de cognoscibilitatea nihilului. Nici literatura kafkaescă, nici caustica definiție kierkegaardiană a libertății nu au adus o contribuție concretă la antrenarea psihologiei românești: învederata contingență este un efect al Hazardului. Prima contradicție imanentă subzistă de aproximativ două secole și a rezultat din însușirea concomitentă și nepărtinitoare a atributelor umane provenite din Occident și din Imperiul Rus. Produsul: un amalgam format din sentimentalismul german și nihilismul rusesc (a se distinge nihilismul de nihilismul rusesc), mișcare cu conotații exclusiv politice. Speranțele și aspirațiile românului prezintă o beatitudine intangibilă, asemănătoare eroismului schillerian și aspectului erotic din scrierile lui Goethe; condiția reală va fi, însă, dezolantă, descrisă sublim de romanele psihologice rusești – în Vronski, Evgheni Oneghin, Oblomov și Kirilov se regăsește facil românul, acest șir convergent ce tinde spre infinit. Ridicolul din antiteză emancipează ura de acra resemnare, drept care disprețul pentru cel asemănător devine un instrument amnezic, mocirlă în care ne complăcem pentru a dobândi o finalitate a lamentării. Umbrele dictaturii au supraviețuit: complexiunile colective sunt întinate de servitute și de lupta pentru existență, reprezentând un adaos la binomul sentimentalism-nihilism, devenit o triadă obscură a Absurdului, care nu a fost depistată de niciun venetic dornic de studiu psihologic. Ieșirile disponibile sunt anihilarea lucidității și trecerea propriu-zisă în neființă. O cale de mijloc între rațiune și delăsare este pernicioasă: rezultă demoralizantele frustrări specifice tranziției către „maturitate”. Desigur, spiritul românesc se regăsește cel mai frumos în erudiți și nicidecum în majoritatea lipsită de judecată din născare, având în vedere portanța dată de conștiență. De asemenea, prezente sunt și acele contradicții arhicunoscute la nivel internațional, precum cea actual-desuet, însă nu oferă un interes major comparativ cu rodul autentic al circumstanțelor regnicolare – la nivel mondial Absolutul rămâne într-o cantitate infimă. Ne vom strădui, așadar, să realizăm o prea superficială analiză a operelor scrise de Bacovia și de Cioran în vederea identificării contrastului pre-dictatorial: vidul lăuntric constituie punctul de pornire în ambele cazuri. Începând cu dezolanta poezie bacoviană, vădit este funebrul și rătăcirea eului; prin însăși natura textului se înfăptuiește o distanțare de Est (la fel va fi și în cazul cabotinajului la Cioran), căci bazarovistul neagă orice valoare estetică. Neutralizarea oricărei speranțe este o voluptate în opera lui Bacovia: nebunia, ftizia și sinuciderea, ca motive literare, desăvârșesc pierderea sinelui (sinele poate fi înțeles ca eu, din moment ce nu ne preocupă psihanaliza), fenomen al unei maxime dedublări spirituale, coordonate de colapsul finalității și de disocierea simț-rațiune, un crescendo al nebulozității întâlnite numai la cei exilați în ei înșiși (căci, în geometria lăuntrică, îndepărtarea este direct proporțională cu apropierea – motiv pentru care alienarea mintală este o prăbușire în sine; de aceea se recomandă o distanță nedefinită). Condițiile patologice precum boala Alzheimer și Creuzfeldt-Jakob sunt exemple admirabile ale unei crize filozofice cauzate de tangibilul trupului (curios cum în ambele cazuri există întregi albume ce descriu melic trăirile victimelor), iar scindările lăuntrice vizibile în opera bacoviană târzie expun în mod pur incidental crâmpeiele de cuget întâlnite în gradualul declin al clarității în gândire. Cioran introduce disprețul față de banal ca remediu al deziluziei, prevestire a aversiunilor moderne față de structurile spirituale analoage, unde inculparea în fața instanței sobrietății este o armă trebuincioasă. Teatralitatea din operele sale filozofice înfățișează un sistem simbiont al Absurdului și al simțului, exemplificat de voluptatea morții: trăirea propriu-zisă a punctului terminus, reflux sempitern printr-o funcție a timpului.

Oroarea temporală reprezintă un ultim popas în gândirea existențialistă: Heidegger a descris-o folosind termenul „Angst”. Timpul înfățișează factorul aprehensiunii preschimbate în angoasă, iar tanatofobia nu este singurul său efect – anatema aparenței, survenită în urma entropiei, constituie un risc existențial însemnat. Devenirea perpetuă distruge orice finalitate, precum un Heraclit satanic, ale cărui contrarii sunt, la rândul lor, efemere – de aceea, ideea de Absolut presupune un anistorism metafizic, paralel desfășurării; toate filozofiile presupun prosternarea în fața unei funcții continue. Superioritatea Providenței constă într-o criză lăuntrică generată în arealul propriei specii, ale Absolutului; de aceea, este și considerată a fi, într-o prea modestă măsură, o dilatare a eului. Din acest punct de vedere, nu ne va fi niciodată cu putință a-l ucide pe Dumnezeu, contrar afirmației lui Nietzsche. Timpul constituie și o excelentă mărturie a inutilității actului și ale științei, deși, în cel de-al doilea caz, salvatoare este o autosoteriologie – jertfă închinată unicei aptitudini, rațiunea, pentru încercarea sa de a se dezrobi de Absurd prin intermediul structurii.

Suntem, așadar, de părere că această emfatică psihoză literară – căci numai așa o putem numi – își va întâlni, în curând, sfârșitul. Un adecvat obicei textual, exploatat în cazul de față, este cel al metadiscontinuității, unde poliloghia alternează cu contrariul ei, iar prolixitatea devine o normă nerespectată. Dacă ar fi să rezumăm, însă, atipica noastră scriere, convenabil ar fi să întrebuințăm o metaforă: trăirea se desfășoară într-o colivie, iar luciditatea, mocirla ce înconjoară calițca, acoperă orizontul. Ca om, alegerea îți aparține: fie vei trăi, fie vei exista. Deși psihologia s-a străduit să atingă un punct intermediar, a ajuns un pretext pentru samavolnicie. Accepțiunea generală a fericirii lipsită de ignoranță și vidul în care se găsește fericire sunt mituri. În Neant, nu există bucurii, ci voluptăți (Însemnări din subterană) sau, rareori, euforii – beatitudini lacunare (revolta lui Sisif).

În amintirea ta
de Nandra-Maria Popescu, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

În noaptea rece, de tăcere plină,
Pe ulițe de gheață suflete suspină,
Cuvinte-s îngropate sub mormane de noroi,
Și umbrele dansează printre peretii goi.

Din geamătul vântului ce sparge întuneric,
Se naște un ecou, un vis eteric
În care noi eram doua suflete pierdute în ceață,
Dar soarele s-a stins, lăsând doar fața ta de gheață.

Îmi port genunchii zdrobiți pe pământul ars,
Cu rugi sculptate-n aer, în fumul ce s-a retras,
Și scrijelesc în beznă numele tău divin,
Dar mormântul tău refuză să-mi mai dea alin.

Și Lucifer în iad și-a ars dorința stinsă,
Eu printre rugăciuni port vina mea aprinsă,
Căci tu ai fost Edenul meu învins de soartă,
Iar eu o Evă tristă, ce-a fost mereu uitată.

Dar poate-ntr-un tărâm, unde visul nu apune,
Vom rescrie ce-am pierdut, în aur și tăciune,
Și atunci când eu voi învia din amintirea ta,
Poate sufletul meu mort va ști iubirea aceasta.

Cronică Titanic Vals de Tudor Mușatescu
de Adiaconiței Sara, clasa a X-a B, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

În urmă cu câteva săptămâni am avut plăcerea de a viziona cu cei dragi spectacolul „Titanic Vals” de scriitorul interbelic Tudor Mușatescu la Teatrul Național București. Această comedie românească reușește să cucerească publicul de toate vârstele, prin farmecul său atemporal și umorul inteligent care trece dincolo de generații, fiind conturate cel mai bine tema familiei și cea a banului. Spectacolul a fost prima oară pus în scenă pe 21 noiembrie 1932, pe scena fostului Teatru Național.
Acțiunea îl are în centru pe Spirache Necșulescu, capul familiei, un funcționar modest. Acesta locuiește împreună cu cea de-a doua soție a lui, Dacia, cu soacra lui, Chiriachiță, cu Sarmisegetuza, Gena, Traian și Decebal și mai târziu cu nepotul lui. Soarta acestora se schimbă datorită morții lui Tache, fratele lui Spirache, care murise pe vaporul dinspre Constanța spre „Constantinopol”. În acel moment, toată averea se duce spre ei, viața lor schimbându-se complet. Miza, rămâne însărcinată cu Gigi, un ofițer, dar pentru a nu-i îngreuna viața, Gena se mută cu ea în altă casă până când naște, iar mai apoi îi adoptă copilul, afirmând că nu-i va cere nimic Mizei pentru a crește băiatul. La scurt timp după aceea, Dacia primește un testament, unde află că averea se duce la primul născut în familie. Din momentul acela, o cheamă pe Gena înapoi în casă și împreună cu mama ei se prefac că îi adoră pe amândoi. La final, se află cine este mama biologică a copilului, iar Spirache, deși le cere alegătorilor să nu-l voteze pentru funcția de deputat, este ales tocmai pentru sinceritatea sa. Publicul reacționează spunând: „Iată un om sincer!”, susținându-l împotriva voinței lui.
În opinia mea, această piesă este potrivită pentru toate vârstele, întrucât nu conține scene violente – un aspect demn de apreciat în contextul spectacolelor contemporane. Este un spectacol captivant, care mi-a menținut constant atenția și nu m-a dezamăgit nicio clipă. Distribuția a fost excelentă, dar Adela Mărculescu s-a remarcat în mod special prin umorul pe care l-a adus personajului său. În rolul unei „soacre tradițional românești”, a reușit să provoace râsete sincere în sală, ceea ce a contribuit semnificativ la farmecul piesei. Și din punct de vedere scenografic, spectacolul a fost impecabil: la început, decorul reflecta simplitatea unei familii modeste, cu doar câteva piese de mobilier – o canapea, câteva scaune. Pe măsură ce personajele devin bogate, decorul se transformă vizibil într-un spațiu mai generos și elegant, sugerând ascensiunea lor socială. M-a impresionat actualitatea piesei, deși a fost scrisă acum aproape un secol, tema goanei după avere rămâne la fel de relevantă și astăzi.

Cei care rămân
de Sabău Ana, clasa a X-a A, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Prietenia nu e doar un cuvânt,
E sprijin când ai lumea la pământ,
E râs în hohote, e gluma spusă
Când ziua pare tristă și confuză.

E cineva ce-ți știe gândul greu,
Și nu întreabă ,,de ce ești așa?” mereu.
Doar stă cu tine, fără vreun motiv,
Și prin tăcere devine mai activ.

E umăr cald și mână întinsă,
Când lumea toată pare stinsă.
E sincer, chiar când adevărul doare,
Și totuși nu te lasă la-ncercare.

Prietenia nu se cumpără ușor,
Se naște din respect și-un pic de dor.
Din timp, din glume și din încredere pură –
E cel mai frumos ,,acasă”… fără măsură

Lumea dintre pagini
de Bobeleac Elizabeta, clasa a IX-a B, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Eu vreau să abordez subiectul lecturii, intrarea într-o lume nouă atunci când citim. Am constatat că cititul nu este doar o simplă activitate în care urmăresc textul de pe o foaie. O carte nu este doar hârtie legată între două coperți, ci o deschidere către o lume care nu există și, totuși se simte ca realitatea. Prin cuvinte, autorul nu ne spune doar o poveste – ne ia de pe scaun, din pat, din prezent și ne pune într-un univers paralel. Un univers în care trăim, iubim, sperăm, odată cu personajele.
Când citesc, devin protagonistul poveştii. Am aceleaşi probleme, călătoresc prin aceleaşi locuri, reflectez asupra aceloraşi decizii, mă ataşez de aceiaşi prieteni, parteneri, şi membri din familie. Atunci când uit de oră şi de împrejurimi, ştiu că am citit într-adevăr.
Lectura e o combinaţie a inimii şi a creierului, sufletului şi conştiinţei, realitaţii şi idealului. Cât timp unii o consideră o evadare, alţii o văd ca pe o regăsire. Diversitatea oamenilor se opreşte la lectură, cu toţii am ascultat poveşti când eram mici, cu toţii am fost obligaţi să citim prima noastră carte, de către învăţătoare sau părinţi, cu toţii am consumat literatură chiar dacă nu prin romane, ci prin moduri precum vizionarea unui film, unei piese de teatru. Cărţile devin o oglindă a personalităţii fiecăruia, care conţineau ori întrebări pe care nu ştiam că le avem, ori răspunsuri de care nu ştiam că avem nevoie.
Personal, una dintre cele mai semnificative cărţi pe care le-am citit este Belzhar de Meg Wolitzer. Această carte e în mare parte despre puterea de a lupta cu trecutul şi despre a găsi speranţă în continuare. M-am simţit foarte apropiată de Jam, personajul principal, empatizam cu probleme prin care trecea şi i-am observat vindecarea pe de-a lungul cărţii. O recomand pentru că vă puteţi regăsi într-un personaj, şi chiar dacă nu, este o poveste la care continui să te gândeşti şi după ce o termini.
Totuși, cititul ne dezvoltă mintal nu doar pentru că aflăm informații noi, ci și pentru că avem nevoie de creativitate și imaginație. Așadar, consider că lectura ne schimbă ca oamenii, iar cu toții avem nevoie de o schimbare câteodată.

Te-am găsit în tăcere
de Ana Aprozianu, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Te-am găsit în tăcere,
acolo unde cuvintele tac,
unde privirea ta sinceră
ardea mai blând decât un foc sacru.

N-ai spus nimic, și totuși
mi-ai spus tot ce aveam nevoie să știu —
că iubirea nu țipă, nu cere,
ci crește încet, ca roua-n zori de zi.

Mâna ta, când mi-a atins gândul,
a scris poezie pe pielea inimii mele.
De atunci, fiecare bătaie
te rostește fără să vrea… și fără să tacă.

Iar dacă într-o zi vei uita
că ai fost începutul a tot ce sunt,
promit să-ți amintesc, cu un zâmbet,
că te-am iubit… dinainte să te cunosc.

Venus Verde
de Mihalache Liviu, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Fantome-n mintea mea dansează
Un vals indurerat de timpuri
Ce în privirea mea trasează
Inceputuri si sfarsituri

O iubire de liceu
De ce îmi e atat de greu
Sa renunț la ce nu-i al meu?

Îmi las inima în palma ta
Sper să ai grija de ea
Învață-mă ce-nseamnă a ierta
Du-mă pe planeta ta
Planeta Venus, să ard de viu pe ea
Să mă sufoc în atmosfera sa

Renunț la mine și la stele
Ca să fiu mereu cu tine
Lasă-mă te rog să-ți dau
Galaxii ce-n altă viață erodau
Și constelatii pe veci uitate

Vreau sa fii tu calea mea
Mă-ntreb dacă tu mă vezi
Cum ma ineaca marea
In ochi tai stersi si verzi

Am trait această viată
În alte timpuri înnorate
Am mers doar cu fruntea-n față
Și cu amintiri decolorate

Nu mă-mpinge în bătaia sorții
Cand vreau să-ți fiu eu soare
Printre nopți așa amare
Cand în geam bate ceasul morții

Șarpele și omul…

de Alexandru Gavrileț, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Motto (personal): Fii suficient de deschis să înțelegi și esența, nu doar aparența!

Șerpii sunt o clasă a reptilelor, creaturi mici care se strecoară ușor sau creaturi mari, maiestuoase, letale sau inofensive. Mereu reci, ei au nevoie de căldura soarelui ca să poată supraviețui, și, pe cât de dependenți sunt ei de soare, pe atât de dependenți am fost noi, oamenii, să le căutăm un sens în existența noastră, dar aceasta este o privire trufașă a omului, dat fiind faptul că ei au existat cu mult înainte ca noi să fi existat. Am avut mereu sentimente diverse inspirate de șerpi, de la frica majoră că ne pot răpi doar în câteva ore cel mai important bun al nostru, viața, la o fascinație inexplicabilă, aproape mistică pentru grandioasele ființe învelite în mister.

De-a lungul timpului șerpii au trăit pe toate continentele lumii, în prezent fiind răspândiți pe tot cuprinsul pământului. Pentru că noi, oamenii, am început să ne dezvoltăm propriul sistem de credințe și să ne adunăm în societăți organizate, am căutat să le dăm o întrebuințare șerpilor, plăsmuind mituri despre ei, a căror origine a fost influențată de sentimentul primar resimțit de oamenii acelor vremuri pentru ei. Eu cred cu tărie că din acest motiv mai toate culturile lumii au diverse imagini ale șerpilor înrădăcinate în varii povești pe care se bazează religia lor.

Doar la o scurtă aruncare a privirii asupra Bibliei, cartea pe care se bazează Creștinismul, religia predominantă pe globul pământesc, se poate observa imediat recurența simbolică a șarpelui: „Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” (Geneza 3, 1).  Capitolul continuă descrierea cu păcatul pe care Adam și Eva l-au comis, mâncatul mărului din pomul cunoașterii, ispita întinsă de șarpe, și, într-un final, se ajunge la pedepsirea atât a celor doi oameni, cât și a șarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat ești între toate vitele și între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieții tale să te târăști pe pântece și să mănânci țărână.” (Geneza 3, 14). Din aceste versete am conturat câteva idei despre modul în care văd creștinii aceste animale, care nu era una (…) pozitivă. Sentimentul lor primar nu era unul de fascinare și admirație, ci era dominat de frica și ura pe care le manifestau oamenii față de astfel de ființe, aceștia făcându-le motivul decăderii lor din Grădina Edenului și atribuindu-le simbolul răului suprem, care, prin manipulare și plăcere, se folosește de liberul arbitru și curiozitatea greu de stăpânit a oamenilor și îi determină să scoată la iveală tot ce este mai rău în ei. Pentru creștini, șarpele este însuși chipul diavolul, chipul conducător al Infernului, cel care își atrage noile victime prin otrăvirea sufletelor și a minții celor fără de credință sau slabi în fața ispitei, și prin influențarea lor spre săvârșirea de păcate. Sunt de părere că ei îl privesc ca pe un rău suprem deoarece în acesta trăiește și curge prin vene ideea că lumina este cea care te va salva în timp ce întunericul este cel care te va damna și, cum șarpele este negru în principal și este una dintre creaturile mai viclene ale naturii, s-au gândit să le asocieze într-un mod care îi face șarpelui o defavoare. De asemenea, observăm că în lumea creștinilor, șerpii sunt ființe imorale, cele mai periculoase dintre creaturile pământului, care, prin sufletul lor înnegrit, vor să îi tragă și pe alții în jos odată cu ei, și vor să îi facă să sufere fără niciun motiv. În plus, șarpele este asociat și cu haosul care vrea să distrugă echilibrul creat de Dumnezeu. Eu nu privesc lucrurile în acest fel și consider că acești oameni erau într-o paranoie continuă din cauza păcatelor atât de varii care le puteau face, și au căutat să își exprime aceasta frică de ei înșiși prin metafora șarpelui, care reprezintă însăși natura schimbătoare a omului și multiplele fețe pe care fiecare dintre noi le are.

Mutând privirea spre cultura vechilor nordici și a anticilor egipteni, în mod asemănător, șerpii joacă rolul celor care voiau să înceapă o apocalipsă, distrugând lumea cu puterea și măreția lor alimentată de haos și rău. În lumea miturilor scandinave, cel mai relevant exemplu apare în cadrul Ragnarök-ului, războiul care a adus sfârșitul lumii, atunci când Jörmungandr, un șarpe de apă atât de mare încât înconjura Midgard-ul, lumea oamenilor, și una dintre principalele cauze ale apocalipsei, se ridică din aceste ape, inundând tărâmul oamenilor și pornind la luptă împotriva zeilor. Aceștia vor aduce sfârșitul vechilor zei și vor distruge aproape toate cele 9 lumi ale Yggdrasil-ului. Acest șarpe se spune că, atunci când deschidea gura, venin atât de concentrat se revărsa din ea, încât chiar și simpla lui atingere de către un muritorîi aducea sfârșitul. Dacă ne coborâm privirea în miturile egiptene, Apep, șarpele demon care trăia în apele primordiale din care s-au născut toți zeii marii ai Egiptului, așteaptă să distrugă Barca Solară, condusă de Ra, Soarele, alături de alte rude ale sale, cu scopul de a răpi Soarele de pe cer și de a putea începe apocalipsa pe Pământ. Dar, de fiecare dată când Soarele răsare, egiptenii respiră ușurați știind că Ra a reușit să treacă din nou de șarpele care amenință existența atât a lor, cât și a celorlalți zei. Singura metodă prin care aceștia vor reuși să învingă demonul șarpe și armata sa care putea să distrugă omenirea era ca oamenii să-și pună credința în zeul Soare.

Din punctul meu de vedere, consultând aceste două mituri, sentimentul de ură pe care îl aveau creștinii este preluat de la egipteni și perpetuat mai departe scandinavilor, acestea având un font comun, ura și frica pe care o dețin față de creaturile acestea acoperite de mister. Tind să cred că frica aceasta a pornit de la neînțelegerea corpului uman pe care o avem noi astăzi. Pentru un egiptean să fie mușcat de o cobra regală însemna o moarte chinuitoare, pe când în zilele noastre există o gamă variată de metode prin care un om care a fost mușcat de un șarpe să fie salvat. Dacă la creștini șarpele juca rolul de chip al diavolului, un manipulator înnăscut, în cazul acestor două culturi șarpele juca un rol mult mai elementar și realist aș putea spune. În lumea lor, șarpele reprezintă un pericol de care trebuia să te ferești cu toată ființa ta, dacă nu voiai să ajungi ca în cazul miturilor, simple oase în pământul ars de focul răului. Sunt sigur că aparenții distrugători de lumi din aceste mituri sunt doar o simplă metaforă care reprezintă necredința și pericolele ei în cadrul societății și culturii de care aparțineau. În cazul nordicilor, necredința în proprii zei, din cauza creștinizării care a forțat o mare parte a populației să se convertească la riturile, așa-zis păgâne, duce la trezirea șarpelui și ulterior distrugerea aproape completă a lumii așa cum o concepeau ei. În cazul egiptenilor, doar credința în puterea soarelui putea face ca el să răsară în fiecare zi. Credința în aceste cazuri era maestrul care reușea să ferească lumea de pericolele ei, iar dușmanul ei principal este fix sora ei opozantă: necredința haotică este reprezentată, ferm convins fiind, prin șarpe, care, prin veninul lui atât de potent și prin ușurința cu care se strecoară în sufletele oamenilor,are puterea de a distruge echilibrul greu creat de oamenii societăților respective.

În schimb, dacă privim spre estul ezoteric, în cultura indienilor, șarpele reprezintă opusul tuturor crezurilor și simbolurilor vestice: aceștia venează șarpele și îl văd ca pe o binecuvântare. În cultura hindusă, există o mulțime de zei asociați cu șerpii sau chiar sunt șerpi în sine celebrați de-a lungul anului, dar în special de Nag Panchami, când acestora li se oferă ofrande. În principal, există două mituri care, în viziunea mea, susțin această idee, potrivit căreia șerpii sunt văzuți altfel decât în culturile vestice, aceștia fiind simboluri ale înțelepciunii, ale devotamentului și ale protecției. În Purane, unele dintre textele sacre ale hindușilor, se găsește un episod important numit Samudra Manthana care descrie legenda în care Vasuki, regele șerpilor, este legat de Muntele Mandara cu scopul de a fi folosit atât de Devas, cât și de Asuras pentru a obține imortalitatea, dar, odată cu obținerea elixirului, este eliberată o otravă atât de potentăîncat ar putea distruge tot ce a fost creat vreodată, numită halahala. Shiva, zeul distrugerii a ales să consume această otravă înt-un act de sacrificiu și prezervare a creației, dar, în loc să o înghită, acesta o ține în gât, fără a o ingera, astfel evitând iminenta moarte. Vasuki, într-un act de devotament și bunătate, alege să se încolăcească în jurul gâtului zeului cu scopul de a-i oferi acestuia răcoare la nivelul gâtului, dat fiind faptul că otrava îl ardea, și ajutându-l să o mențină doar acolo, fără să se scurgă mai departe în stomacul zeului.

Eu sunt de acord cu privirea elevată pe care indienii o au asupra șerpilor, deoarece sentimentul care i-a determinat să scrie despre ei nu este doar naturala frică, ci intelectuala fascinație. Mi se pare că indienii, care au avut contact cu șerpi veninoși mult mai mult decât vesticii, paradoxal, sunt mult mai deschiși la a înțelege această creatură maiestuoasă. În opinia mea, acest mit se bazează pe comportamentul real al șerpilor, aceștia ajutând oameniisă scape de rozătoarele care ar putea distruge culturile, astfel protejând însăși cultura care s-a dezvoltat de-a lungul subcontinentului indian. Pe lângă această idee, tind să cred că șerpii reprezintă, de această dată credința, privirea antitezică pe care le are Vestul. Creaturile veninoase sunt din nou utilizate ca o metaforă, chiar o personificare, și, în viziunea mea, reprezintă omul credincios, care prin sacrificiile făcute pe parcursul vieții în numele credinței va avea un loc lângă Shiva, unul dintre cei mai puternici zei ai culturii hinduse, și vor avea parte de binecuvântarea lui spirituală și intelectuală.

Un alt aspect al culturii indiene îl reprezintă perechea ichchadhari naag și ichchadhari naagin care sunt șerpi mitologici binecuvântați de Shiva cu o formă umană și abilitatea de a se putea metamorfoza. Aceste creaturi sunt reprezentate de naja naja sau cobre indiene care au practicat tapasya (penitență) timp de 100 de ani ca semn al devotamentului față de Shiva. Acest fapt presupune că timp de 100 de ani, ei nu au voie să facă niciun rău altora și, ca binecuvântare, zeul le dă abilitatea de a se transforma în oameni și, totodată, o viață prelungită mult. În principal, ei își aleg partenerii pe viață și, dacă unul dintre aceștia este ucis, partenerul sau partenera va căuta razbunare pentru moartea celuilalt și apoi își va sacrifica trupul pentru a se reuni cu partenerul sau partenera mult iubit/ă. Acest mit consider că ajută exponențial la clarificarea înțelegerii hinduse asupra șerpilor. Îmi place să gândesc că mitul perechii divine provine din însăși natura șarpelui, care își protejează feroce ouăle, și în mod direct specia, și care sunt devotați unii altora. Dar cel mai important aspect, cred eu, care a creat o asemenea diferență între Est si Vest este înțelegerea esticilor că acest animal nu va ataca niciodată oamenii decât dacă îl provocăm sau îl facem să se simtă amenințat. Pot afirma cu certitudine că hindușii au utilizat metafora șarpelui în acest caz ca exemplu al unei căsnicii ideale, demne de urmat, creându-și un reper din însăși natura înconjurătoare, pentru a-i ajuta în călătoria lor prin viața care a venit fără vreun tip de instrucțiuni, înafară de textele sacre.

După cum se poate observa, cele două viziuni sunt clar diferite și reprezintă aspecte contrastante ale șerpilor, fiecare dintre culturi alegând să reprezinte în miturile lor doar anumite calități sau defecte. Fiecare cultură alege să interpreteze aceasta creatură mitizată în diferite moduri în funcție de sentimentele pe care le au față de eași toate interpretările sunt inspirate din trăsăturile reale ale acestora. Deci, șerpii definesc o anumită complexitate similară celei umane pe care nu multe alte animale o dețin. Însăși variația aceasta de mituri și credințe arată cât de complexă poate fi această ființă, diferită de om din punct de vedere biologic, dar asemănătoare cu el din punct de vedere al comportamentului. Dar oare nu tocmai noi, oamenii, care am căutat să explicăm această creatură încă din cele mai vechi timpuri, suntem, de fapt, cei despre care se vorbește în mituri? Oare nu noi, oamenii care distrug lumea și cei care o creează, oamenii devotați și cei lipsiți de crez, oamenii care fac bine și cei care fac rău, căutăm o reflexie a caracteristicilor noastre într-o ființă, care inspiră aceleași sentimente pe care le inspirăm și noi, care are aceleași calități și defecte ca și noi? Noi suntem cei care au atribuit roluri negative sau pozitive șerpilor în sine sau aceștia sunt doar tot o simplă metaforă, un mod mijlocit de exprimare al oamenilor antici, ca un reper pentru noi, descendenții lor? Îmi place să cred că, poate, fiecare dintre miturile care aduc șerpii în discuție nu se referă de fapt la șerpi propriu-zis, ci la natura umană. Totodată, noi suntem cei care i-au atribuit acestei creaturi diferite caracteristici, deci noi suntem cei care au creat această imagine diversă și bogată unei creaturi solzoase învelite în mister, singura ființă care deține o ciudată asemuire cu flexibilitatea și complexitatea firii umane. Dar este la fel de posibil și ca eu să fi înțeles greșit atunci când am elaborat acest eseu, iar oamenii antici chiar să fi folosit imaginea șarpelui în miturile lor doar pe fundația faptului că acesta este o creatură des întâlnită în natură și, fie s-au simțit speriați de aceasta, fie fascinați.  Eu consider că în orice aparență există și esență, așa cum în orice simbol sau personaj există un înțeles ascuns. În cazul nostru, șarpele care reprezintă însăși omul și natura lui extrem de complexă.

Cum am putea citi gandurile? (în mod ipotetic)

de Lavinia Pancu, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Dacă știința ar evolua exponențial sau prin metode ezoterice aș putea dobândi o superputere, aceea ar fi abilitatea de a citi gânduri. Nu sunt convinsă că ar fi una dintre alegerile cu consecințe benefice (și sunt o multitudine de motive pentru care acesta superputere poate avea urmări negative; de la a descoperi aspecte pe care mi-aș fi dorit să nu le știu până la posibila reticență a oamenilor de a interacționa cu mine știind gradul de vulnerabilitate pe care interacțiunea îl implică). Însă, nu cred că există superputere care să mă poată reprezenta mai bine fiindcă toate celelalte pe care le iau în calcul consider că răpesc o porțiune prea mare din frumusețea vieții. Mă gândesc de exemplu la abilitatea de a dobândi cunoștințe doar prin atingerea cărților sau cea de a zbura, ori manipularea timpului (fără posibilitatea schimbării prezentului pentru că altfel ar fi mult prea periculoasă). Dar unde ar mai fi farmecul procesului de învățare sau entuziasmul observării unei flori pe marginea drumului? Iar manipularea timpului ar fi o metodă excelentă de coping prin faptul că mi-ar permite să retrăiesc oricând cele mai frumoase zile din trecut sau să rezolv unele regrete legate de lucrurile pe care mi-a fost frică să le spun, dar dacă aș putea face asta m-aș ancora atât de bine în trecut încât probabil aș uita cum să trăiesc în prezent.

Bineînțeles dobândirea superputerii ar fi o consecință a numeroase schimbări, atât de natură somatică, cât și de natură psihologică. Primele care îmi vin în minte sunt cele de la nivel neurologic. Gândurile au asociate unde cu frecvențe ce oferă indicii vagi cu privire la conotația lor. Undele cu frecvență ridicată (13-30 Hz) caracterizează starile de activitate mentală, cele cu frecventă medie (8-13 Hz) apar în stările de pasivitate/ relaxare/ hipnoză, iar undele cu frecvență redusă (<8 Hz) sunt specifice stării de somn ușor. Pentru ca citirea gândurilor să aibă loc frecvențele ar trebui să aibă proprietatea de a se propaga prin aer, iar intervalele de frecvență ce delimitează anumite tipuri de gânduri ar trebui să fie mult mai specifice. În plus, creierul ar necesita abilitatea de a transpune frecvențele gândurilor în semnale ușor interpretabile. Un aspect ce ar contribui la decodarea frecvențelor transpuse în semnale electrice ar fi reprezentat de activitatea neuronilor oglindă.   Este cunoscut deja faptul că circuitele neuronale a două persoane aflate în timpul comunicării se sincronizează (neuronii implicați generează simultan impuls nervoas) ca urmare a activității neuronilor oglindă. Aceștia reprezintă un tip particular de celule nervoase ce generează impuls nervos atât în cazul transmiterii unei comenzi înspre un efector (ex: celulele musculare în cazul unei contracții pentru afișarea unei expresii faciale specifice) cât și în cazul observării unei acțiuni întreprinse de altă persoană. În mod concret, neuronii oglindă generează impuls nervos și când cineva întreprinde o acțiune, dar și atunci când persoana în cauză o vede pe alta întreprinzând o acțiune. Această particularitate a celulelor ce intră în alcătuirea creierului uman stă la baza abilităților oamenilor de a recepta elemente ale limbajului nonverbal și paraverbal respectiv manifestarea empatiei ce are ca fundament înțelegerea sentimentelor trăite de o altă ființă vie chiar și în absența stimulilor ce provoacă respectivele stări afective. De aceea cred că pentru elaborarea abilității de a citi gândurile, sincronizarea circuitelor neuronale ar trebui să poată avea loc indiferent de prezența sau absența interacțiunii dintre oameni și indiferent de raportul dintre aceștia (în realitate are loc doar în cazul interacțiunii dintre persoane între care există relații cu conotație pozitivă și este necasară o cunoaștere destul de aprofundată a interlocutorului). Alt factor ce poate participa la decodificarea gândurilor personelor este reprezentat de neuroplasticitatea crescută a creierului și dezvoltarea semnificativă a cortexului prefrontal ce este aria principal responsabilă de formarea conexiunilor dintre informații și analiza logică a acestora. Neuroplasticitatea circuitelor neuronale se referă la abilitatea acestora de a elimina sinapsele nefolosite și fomrarea unora noi în urma acumulării de experiență prin învățare (condiționare). De asemnea, în procesul de condiționare un rol esențial îl are dopamina, neurotransmițătorul ce provoacă sentimentul de satisfacție prin eliberarea sa în creier ca urmare a rezolvării unei sarcini cu succes. Serotonina și acetilcolina sunt de asemenea neurotransmițători ce pot îmbunătăți funcțiile cognitive, iar astfel, în mod ipotetic, ar putea contribui în mod indirect la citirea gândurilor. Acetilcolina este neurotransmițătorul eliberat în principal în regiunea prefroantală și hipocamp, structuri cu rol în atenție și memorie, iar serotonina este de asemnea eliberată în cortexul prefrontal (ceea ce explică rolul în controlul impulsurilor prin faptul că acesta este ,,sediul rațiunii’’), dar și în sistemul limbic ceea ce explică rolul acesteia în reglarea stărilor emoționale și gestionarea stresului.  Astfel, un nivel crescut de dopamină, serotonină și acetilcolină ar putea spori: atenția prin controlul impulsurilor, memoria, păstrarea unei poziții obiective și abilitatea de a gestiona emoțiile puternice.  În ceea ce privește celelte schimbări biologice acestea ar fi consecințe ale adaptării organismului la solicitările creierului. Neuronii sunt unii dintre cei mai mari consumatori de glucoză ai corpului, așadar mecanismul absorbției glucozei la nivelul tubului digestiv ar trebui să fie unul facil. Acest lucru poate presupune de exemplu integrarea glucozei în cantitati mari în stuctura membranei celulelor intestinale pentru ca absorbtia glucozei să se poată face prin difuziune simplă și nu prin folosirea unor transportori, așa cum este în realitate. De asemenea, randamentul mitocondriilor de producere a energiei necesară funcționării celulelor nervoase ar trebui să crească exponențial, iar pentru ca acest lucru să fie posibil aportul de oxigen la creier ar trebui de asemenea să crească ceea ce implică existența unui sistem respirator mai eficient. (Poate apariția unor saci aerieni, adaptare care le permite păsărilor să execute un efort fizic foarte mare în timpul zborului.) Sistemul cardiovascular ar trebui de asemenea să parcurgă anumite modificări, de exemplu creșterea numărului de capilare de la nivelul creierului, pentru a facilita transportul oxigenului și al substanțelor nutritive la neuroni. Deși modificările de natură somatică sunt esențiale, o multitudine de reorganizari ale sistemului psihic ar trebui să aibă loc pentru a preveni posibilele riscuri pe care citirea gândurilor le-ar putea implica. Câteva dintre cele la care îmi vin în minte sunt posibila disociere în timpul citirii gandurilor din cauza conștientizării faptului că ,,trăiesc în altă minte’’ decât cea proprie sau, în mod antagonic, o permanentă raportare conștientă atât la gândurile proprii cât și la gândurile celeilalte persoane, ceea ce ar putea duce la a  alterare a conceptului de sine din cauza atribuirii gândurilor interlocutorului mie însămi. Posibile soluții pentru aceste probleme ar fi dezvoltarea unui nou proces psihic cu rolul de discriminare permanentă a gândurilor proprii de cele care nu îmi aparțin și totodată păstrarea stării de conștință deplină asupra proceselor psihice proprii pe parcursul citirii gândurilor. În plus, posibilele schimbări pe care le poate suferi imaginea de sine ar putea avea consecințe asupra conduitei, iar în mod evident citirea gândurilor este în sine o aptitudine nouă, așadar această abilitate ar putea influiența personalitatea. Integrarea informațiilor aflate prin intermediul superputerii nu o văd obilgatoriu ca pe un aspect negativ, ci poate chiar ca pe unul esențial într-o anumită masură deoarece permite adaptarea individului la mediu care acum implică și abilitatea numită. În concluzie pot specula o sumedenie de posibile modificări, și chiar pericole, pe care omul ar trebui să le parcurgă pentru a putea citi gânduri, iar în urma acestei mici liste cu argumente biologice și  psihologice, pro și contra, concluzia subiectivă la care am ajuns este aceea că superputerea aleasă (și probabil toate celelalte la care m-aș putea gândi) ar veni cu provocări dificil de integrat în viața de zi cu zi, mai ales pe termen lung. Așadar, prefer ca tainele minții umane să rămână într-un mediu obscur până va veni momentul să le aflu, iar atunci când asta se va întâmpla îmi doresc să mă bucur de proces și să aflu gândurile doar acelor peroane care se simt confortabil să le împărtășească.  

Distopiile – avertizori ai viitorului

de Hrib Ivona, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Perfecțiunea a fost, încă de la începutul umanității, ultima barieră intangibilă în evoluția noastră continuă. Caracterul perfect al oricărui aspect al vieții uzuale implică limitele existenței ale acestuia, contrazise, însă, de natura contrastantă și imperfectă a lumii naturale în care trăim. Majoritatea acestor limite sunt, în genere, de ordinul pozitiv-negativ: moralalitate-imoralitate, curaj-lașitate, bun-rău, greșit-corect. Dacă partea majoritară a umanității se concentrează asupra diminuării distanței dintre poziționarea curentă și limita pozitivă, caracterul totdeauna unic și curiozitatea înăscută ființelor umane împinge anumiți indivizi să exploreze varianta negativă. Astfel se nasc basmele cu eroi legendari, întruchiparea binelui ce învinge întotdeauna răul, dar și exercițiile de creativitate care imaginează pragurile maledicției umane: operele distopice.

Dacă democrația este o modalitate de organizare a statului ce emulează cel mai îndeaproape idealul unei societăți echitabile, distopia i se opune vădit. Cum altfel ar putea fi apreciate eforturile umanității de a lucra împreună decât prin imaginarea unui viitor cât mai îndepărtat de această idee? Proiecțiile negative asupra viitorului par a fi mult mai accesibile imaginației umane decât corespondetele pozitive – orice neajuns, orice început de teamă este supradimensionat artificial de propriul mecanism cerebral într-o încercare paranoică de a se știi protejat în cazul oricărui rezultat. Pentru acest motiv, mintea umană este mașinăria ”perfectă” în conjugarea distopiilor.

Distopia este un gen literar care presupune o lume închipuită în maniera cea mai teribilă cu putință. Suferința, lipsa de speranță și agonia sunt prevalente în întregimea operei, indiferent de mediul artistic în care se manifestă. În ciuda întâlnitului erou care se sustrage sistemului tiranic la conducerea statului în care locuiește, sistemul rezistă oricărei încercări revoluționare, aceasta având succes doar la nivelul  evoluției personajului, sau deja a marcat societatea într-un mod atât de fundamental încât aceasta nu poate reveni la status-quo-ul inițial. Această orientare estetică se întâlnește în literatura oricărei societăți destul de avansate încât, în oglindirea succesului la nivelul societății lor, să zărească varianta întunecată a alegerilor lor. Întrebarea ”ce-ar fi dacă?” aparține firescului uman, făcând diferența dintre bine și rău prin oferirea posibilității examinării consecințelor uui sistem de gândire înainte de a fi pus în aplicare. Pentru orice marcator al evoluției noastre către idealul pozitiv există, astfel, în discreția imaginației fiecăruia, o alternativă violentă și dezolantă. Însă, care este scopul comiterii acestor fantezii macabre pe hârtie? De ce prezintă societatea oricărui ev al existenței umane fascinația intimă, adeseori descurajată pentru aceste opere distopice, care aduc  cititorului un sentiment pătrunzător de lipsa voinței proprii?

”1984” etse un roman scris de George Orwell, publicat în 1949 ca un avertisment împotriva totalitarismului. Firul narativ al operei îl urmărește pe Winston Smith, un funcționar pentru Partidul de la conducerea Oceaniei, unul dintre cele trei state ale lumii care sunt într-un război constant unul împotriva celuilalt. Winston lucrează pentru Ministerul Adevărului, slujba lui fiind aceea de a rescrie adevărul istoric pentru a se alinia cu politicile Partidului. În căutarea sa pentru adevărul obiectiv, protagonistul o întâlnește pe Julia, care îi împărtășește idealurile și se va alătura unei mișcări de rezistență împotriva Fratelui cel Mare, reprezentantul în chip uman al Partidului. Mișcarea de rezistență se dovedește, însă, a fi o acțiune de spionaj, în urma căreia Winston Smith este închis și torturat de către membrii de partid pe care îi crezuse revoluționari. Metoda sa de tortură este aceea de a-l închide într-o cușcă cu șobolani, cea mai mare frică a sa, fiindu-i repetată singura cale de scăpare: cererea transferării pedepsei sale către Julia. În final, Winston cade pradă surmenajului mintal, iar cei doi sunt readuși împreună, acum lipsiți de sentimente unul pentru celălalt, acestea fiind înlocuite de o loialitate completă către Fratele cel Mare. Acest roman este considerat una dintre cele mai valoroase lucrări clasice, atât pentru pespectiva antitotalitaristă, cât și pentru mesajul pe care îl transmite. Romanul reprezintă un avertisment către viitoarele generații împotriva atribuirii întregii puteri asupra statului unei singure entități. Pe de altă parte, opera reamintește de fragilitatea perspectivei asupra adevărului: manipularea maselor în scopul menținerii propriei politici este ușor realizabilă prin îndepărtarea pilonilor de suport pe care se bazează umanitatea – istoria și comunicarea. Simplificarea și modificarea în mod constant a istoriei pentru a îndepărta opozanții Partidului orbesc publicul larg la situația periculoasă în care se află, neavând exemplul predecesorilor la care să se raporteze. Viața sub regimul Partidului devine singura realitate a populației, prezentul, deși controlat, fiind singurul moment care nu poate fi șters, deoarece se întâmplă cu fiece secundă. De asemenea, noul limbaj simplificat Newspeak nu permite idealizarea conceptelor precum libertate sau revoluție. Lipsa majorității acestui fel de cunvinte previne implantarea ideii în mintea oricărui individ care, pe lângă faptul că nu ar putea-o cuprinde, ar fi incapabil de a o transmite altor persoane și, astfel, de a le mobiliza împotriva Partidului.

Acest roman este aclamat ca fiind una dintre cele mai bune opere distopice ale literaturii mondiale. Astfel, traducerea sa în alte medii artistice este de înțeles deoarece surprinde mesajul textului sub alte forme creative, accesând un public vast. Una dintre aceste instanțe este spectacolul cu același nume pus în scenă de trupa Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” Iași. Fidelitatea cu care sunt redate evenimentele romanului sunt contrastate de aspectul modern al recuzitei și al cadrului spațial. Romanul însuși este o operă ce rămâne actuală în ciuda deceniilor trecute de la publicarea sa, însă interacțiunea cu publicul aduce un nou nivel de semnificații poveștii. Lipsa de acțiune a publicului în asistența regimului totalitar al Partidului ce îi cauzează voit suferință continuă lui Winston în schimbul trădării parteneri sale vorbește despre incapacitatea de a se opune realității ce ne este prezentată. Alegerea de a rămâne așezat pe propriul scaun pentru a privi desfășurarea destinului bine cunoscut al protagonistului marchează apetitul consumatorului, lector sau spectator, pentru materializarea celor mai adânci frici în singurul mediu lipsit de consecințe reale: propria imaginație. Indiferent de propria interpretare a poveștii lui Winston Smith, alegerea conștientă de a vizualiza cel mai de temut potențial viitor afirmă curiozitatea intrinsecă umanului pentru cunoașterea macabrului fără angajamentul de a-l și experimenta.

O altă operă reprezentativă pentru estetica distopică este filmul artistic ”V for Vendetta”, apărut în 2005. În spațiul britanic reimaginat în chipul unui regim totalitar instaurat de partidul ultranaționalist Norsefire, condus de Cancelarul Înalt Adam Sutler. V este un revoluționar care urmărește să recreeze complotul lui Guy Fawkes de a exploda clădirea Parlamentului la data de 5 Noiembrie, opunându-se regimului și onorând figura istorică prin purtarea neăntreruptă a măștii cu chipul acestuia. Evey Hammond este salvată de către V și descoperă intențiile acestuia, alăturându-se cauzei revoluționarului mascat. Metodele lui V de a o pregăti pe Evey pentru complotul de pe 5 Noiembrie sunt brutale și o vor marca permanent pe tânără, însă rămân mereu loiale propriei experiențe din facilitatea Larkhill, unde și-a început cariera în urma accidnetului care l-a desfigurat. V nu urmărește o agendă personală în încercarea sa de a-l detrona pe cancelar, ci acesta se dedică întru totul poporului britanic orbit de loialitatea clădită pe frica de partidul Norsefire pentru acțiunile lor lipsite de milă. Filmul surprinde tematica distopică prin prisma ”monstrului” revoluționar pe care l-a creat: întregul spirit anti-opresionist al poporului orbit de anii de supunere este comprimat într-o singură persoană, expresia nu a propriei persoane, ci a idealului colectiv revoluționar. Figura lui V nu este, în niciun moment al filmului, una proprie individului; aceea a fost distrusă în incidentul ce l-a disfigurat și inspirat totodată să se opună sistemului. Eliberarea pentru care militează V nu este aceea a propriei persoane de memoria evenimentului tragic de la Larkhill sau de cei care l-au torturat, ci depășește limitele individualității, întruchipând spiritul liber al întregii sale națiuni. Pentru acest motiv, atacul asupra clădirii Parlamentului nu este pus în mișcare de către V însuși, moartea sa redând posibilitatea poporului britanic să aleagă dacă vor să lupte pentru libertatea lor.

Avertismentul acestei opere diferă de cel surprins în romanul orwellian: sistemul distopic de organizare a răpit voința proprie a întregului popor într-atât încât, ca urmare a propriei iluzii de intangibilitate, a insuflat totalitatea dorinței revoluționare în singurul individ căruia a reușit să îi distrugă anuleze conceptul de sine, semnându-și astfel propria sentință la eradicare. Din acest motiv, filmul prezintă perspectiva marcată de speranță prin care toate marile dictaturi vor ajunge, inevitabil, să se autodistrugă din cauza scăpării abuzului din linia guvern-popor în interiorul guvernului însuși.

Ceea ce au în comun aceste două narațiuni este avertismentul pe care îl transmit oricui alege să le urmărească în întregime: imaginația umană este limitată de nimic altceva decât pragul moral pe care individul este dispus să îl treacă pentru a o transforma în realitate. Convingerea neumbrită de limitele moralității este ceea ce a adus regimurile totalitare la putere în fiecare din cele două opere. Astfel, singura finitudine a spiritului imaginativ uman este aceea impusă fie de normele societății, fie de încrederea în propria forță de a le întrece. Atât romanul, cât și filmul concep un univers în care limitele eticii sunt întrecute de propriul orgoliu într-o încercare de a-și manifesta propriile principii la nivel mondial.

Dintr-o perspectivă obiectivă asupra realității, ceea ce au făcut Fratele cel Mare și Adam Sutler reprezintă inovații în domeniul controlului maselor și a conservării principiilor publicului larg. Eforturile impresionante de reeducare a oamenilor depășesc orice inițiativă de alfabetizare sau de conștientizare implementată de orice stat. Rezultatele obținute au fost uniforme la nivelul publicului, niciun individ având puterea de a ieși din tiparele pregătite pentru ei. În romanul “1984”, spiritul revoluționar al lui Winston a fost curmat fără un efort semnificativ din partea membrilor de partid. Deși modelul lor de guvernare a statului este imperfect, astfel permițând eventualele manifestări ale unei voințe libere, compensează prin pura insensibilitate către durerea insuportabilă necesară cumării ei. Această abordare se bazează pe forța brută de a reorienta psihicul oricărei persoane prin intermediul torturii: la un moment dat, în urma metodelor suficient de intense de tortură, orice individ, invariabil, va eșua să își mențină postura, fie ea morală sau fizică; oricare rezultat este în beneficiul Partidului: deraierea spiritului psihic permite reeducarea individului în acord cu valorile Partidului, în timp ce decesul elimină problema întru totul. Partidul Norsefire din “V for Vendetta” abordează problema eroului din altă perspectivă: strictețea regulilor implementate și teroarea instaurată în subconștientul colectiv previn inițiativa de opunere a sistemului. În schimb, aceasta se instaurează în interiorul singurei persoane ce nu privește partidul cu frică pentru că a fost secat de abilitatea umană de a fi egoist cu propria viață sau cu cei apropiați. În lipsa instinctului prezervării oricărei urme de trai normal prin obediența către regim cauzata de lipsa de identitate personală, V este singura gazdă potrivită pentru spiritul revoluționar altfel izgonit din societate. Ideea de libertate nu poate fi eradicată, greșeala cancelarului Adam Sutler constând în supraestimarea forțelor sale prin raportarea la oameni obișnuiți, cu simțul fricii, ignorând efectul experimentelor sale: un om fără concepția sinelui, care trăiește în planul societal în opoziția celui individual.

În concluzie, conceptul unei distopii reprezintă o tentativă de avertisment în plan narativ orientat către generațiile viitoare, condamnând efectele asupra societății ale eșecului de a recunoaște metodele totalitare ce se infiltrează în sistemele politice cu scopul de a-și îndeplini idealul totalitar.

Copacul cu vise

de Ioana Prepeliță, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Eram mic când mi-am dat seama că visele nu se pot îndeplini. Bineînțeles, înainte de a ajunge la această concluzie, am sperat un timp. Am visat cu acea ardoare pe care numai copii o pot avea. Acele imagini fantasmagorice cu mine descoperind tot ce nu era deja descoperit în Univers. O stea de pe cer numită după mine ca mulțumire pentru inovațiile aduse. Vise cu săli pline de oameni care mă ovaționează, șoptindu-mi numele cu emoție în glas în timp ce îmi urmăresc discursul despre cum căldura radiată de stele afectează culoarea pe care o au. Genul acela de banalități copilărești care îmi îmbogățeau lumea interioară și care mă făceau să cred mai mult despre mine decât ceea ce eram de fapt.

Așa că, tot ce am făcut, a fost să aștept. Poate va veni și timpul lor.

Dar nu a mai venit.

Poate și pentru că am început să nu mai cred în ele. Nici eu, nici mama sau tata. Poate pentru că ei au renunțat la visele lor înainte ca măcar să facă primul pas. Iar eu, poate m-am născut din speranța lor de a avea mai mult. Dar cum să crești vise pe un teren sterp de ani de zile? E adevărat, se găsesc, câteodată, mici răsaduri. Dar acestea mor prea repede de secetă.

Au trecut mulți ani pe care i-am petrecut într-o letargie continuă. Viața nu mai avea de mult gust sau sunet, iar experiențele trăite și oamenii întâlniți păreau doar proiecții șterse ale unei realități în care nu voiam să exist, dar în care eram prins. Veșnic apăsând singur pe butonul de replay. Până când, într-o seară petrecută la casa părinților mei, după ce m-am mutat și am terminat facultatea, am visat din nou. Și nu, nu în sensul de a privi cerul plin de stele în speranța că există și pentru mine un loc sau un scop în lume. Nu. Am avut un vis.

Eram numai eu, singur, pe un câmp vast. Eu și un copac. Cerul era senin, mii de stele pâlpâiau atât de aproape și de puternic încât aveai impresia că dacă ai întinde un deget, le-ai putea atinge. Apoi, iluzia s-ar cutremura, ca în reflexia dintr-un lac, și magia ar dispărea. Dar eu nu eram atât de naiv încât să cred în asemenea amăgiri. Nimic frumos nu e la fel de aproape cum pare. Luna rânjea de sus la mine, un zâmbet întors, trist. Nimic nu m-a făcut să mă apropii de acel copac și totuși fiecare fibră din corpul meu pulsa de această dorință. M-am gândit că aș fi putut călători pe câmpul fără sfârșit până aș fi găsit o casă, un loc de adăpost. Însă, doar acest gând îmi dădea sentimentul de osteneală. Iar eu eram obosit de atâta timp. De mult prea mult timp.

Copacul era înalt, crengile lui noduroase părând că se întind până la capătul cerurilor  și înapoi. Agățate de crengi, ca niște liane, cădeau bulgări de lumină. Unii mai mari, alții cât un pumn de copil. Priveam în sus către ei cu aceași curiozitate pe care o are un bebeluș față de chipurile unor oameni abia cunoscuți. Iar eu chiar vedeam chipuri.

Chipuri pe care nu le recunoșteam și totuși… toate erau ale mele.

M-am apropiat de unul din bulgării de lumină care cădea aproape de mine și mi-am pus palmele cu grijă în jurul lui. Am simțit căldură, dar nu era nicidecum fierbinte. Era o căldură care mi se transfera electric prin vârfurile degetelor, în piept. Ca mierea scurgându-se în ceai, realitatea mea s-a dizolvat în alta, întorcându-mă într-un timp de mult uitat, încuiat într-o debara a minții mele.

Pe la 10 ani, mi-am dorit să fiu cosmonaut. Am devorat fiecare carte sau enciclopedie despre Univers din biblioteca părinților mei. Și nu erau multe, 4-5 la acea vreme. Colecționam fiecare ediție de stickere legate de spațiu care se dădeau la supermarket-ul de lângă blocul meu. Era ediția cu planete, pe urmă ediția cu meteoriți și cea cu constelații. Și totuși, cele mai interesante obiecte cerești mi se păreau stelele. Era ceva despre stele care mă fascina ,care stârnea o contradiciție în mine însumi. Poate pentru faptul că stelele reușesc să lumineze în ciuda întunericului care le înconjoară sau a faptului că nu renasc niciodată singure. Iar eu mă simțeam singur și fără lumină.

Am continuat să mențin jocul de copii până când tăcerea alor mei a spus mai multe decât ar fi făcut-o cuvintele, iar atunci m-am oprit. Am încetat să mai visez la stele.

Aceasta era, cel puțin, realitatea mea, cea pe care mi-o aminteam dureros de bine.  Însă ce vedeam atunci înaintea mea, era mai mult decât atât.

 Bulgărele de lumină nu a părut să bage în seamă nici tăcerea părinților mei, nici eforturile altora de a mă îndrepta spre o carieră ”mai stabilă, care nu necesită să ai toată ziua mintea printre nori sau deasupra lor”. Acel eu din bulgărele de lumină începuse să învețe, să își umple pereții cu postere cu Calea Lactee și să continuie să spere. Chiar și atunci când examenul de la universitate părea prea greu, sau când a trebuit să îmi privesc pentru o ultimă oară părinții și să plec de acasă pentru a urma cursuri intensive. Și prin toate acestea, sufletul meu parcă sălta.

Chipul îmi părea aproape veșnic fericit, stând deasupra maldărelor de hârtii cu scris mic și desenând constelații pe spatele caietelor de universitate, între pauze.

Când mi-am retras mâna de pe bulgărele de lumină am simțit și aerul părăsindu-mi pieptul. În tăcerea care m-a înconjurat, am simțit un gol în mine, care a absorbit toată lumina  nostalgiei unui eveniment care nu s-a întâmplat niciodată. Întocmai ca o gaură neagră. Am privit din nou în sus, persistând ca o peliculă în ochi, ceața unui vis neîmplinit. Deasupra mea erau mii și mii de bulgări care încă așteptau. Unii atât de sus încât aș fi ajuns la ei numai dacă m-aș fi cățărat pe crengile subțiri ale copacului și aș fi atins, într-un final, cerul.

Când m-am trezit, am scos din rucsacul meu, carnețelul pe care îl port peste tot cu mine, m-am așezat la masă și am scris:

Sunt poate deja prea mare când realizez pentru prima dată că am trecut prin viață fără să respir cu adevărat, iar inima mi-a pulsat într-un piept gol. Am supraviețuit până acum. Dar vreau să trăiesc. Vreau să îmi doresc să trăiesc. Vreau să am curajul să sper la un mâine unde copacul cu vise există, iar eu încerc în fiecare zi să îi urc crengile, până în vârf.

 Așa că am făcut-o. Am atins cerul.

Lume fără sens

de Irina Tălmaciu, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Stau pe un strat catifelat, detaliat și fermecat, stau și ma gândesc la lume, ce demult nu mai e minune…

Niciun strop de umanitate, niciun suflet plin de puritate, nicio urare adevarata, ci doar pasiune înecată…

Falsitatea omeneasca e conturata de o masca, o înfățișare a omului perfida ce întuneca mintea cea lucida. E doar glas de amărăciune, pierdut de a sa viziune, e obstacolul ceresc ce omoară poporul omenesc…

E realitate nu ficțiune, e libertate nu versiune, e o trăire nu i un gând, e emoție nu un îndemn, e amprenta propriului sistem…

E o alegere conștientă a cercului vital, o transpunere de încredere a răului prin real…Sentimentul încurajator a acceptării in societate, îți omoară prea ușor dreptul la libertate…

Îți întuneca gândirea și ți metamorfozează firea, te simți pierdut de claritate, definitivat de umanitate…

Căci lumea nu mai are sens, e o discrepanta de consens, chiar si când privesc in jur, tot ce vad e un cusur, nu i o mare in desert, o iluzie pe un sfert, e un drum creat de lume, o groapa adânca pentru oameni sa se consume..

Iubirea lumii e incoloră, e îngusta și minora, e o copie a purității, accentuată de simțurile divinității..

Desi dragostea i umblătoare, in fata oamenilor e lipsită de valoare, nu mai e canal de viața, acum e simpla trecere de alianță..

Și oricât as vrea de mult, sa o repar, sa o consult, nu mai pot sa mai ascult plângeri, râsete de îngeri, lacrimi si durere căci îmi seaca întregul de putere…

Și nu mai vad nicio speranța, căci lumea e prinsă intr o transă de ignoranta, nu mai vreau sa mai tot sper ca intr o zi va exista acel transfer… o proiecție de lumina sa reflecte peste lumea cea haina, sa strălucească poporul tot, prin puterea și noroc, prin reușită și unicitate, prin iubire și sensibilitate, sa domine cu a lor bine, sa vindece suflete suspine..

Asta e dorința mea, sa fie pace veșnica oriunde m as afla, răutatea sa dispară, in timp ce noi atingem ultima scara… ultimul nivel de unire, ce emana fericire, stratul blând de prosperitate, colorat de ale noastre fapte, contopirea întregii lumi cu reușită acestei mari minuni…

Lipsa de umanitate

O lume fără umanitate e un desert creat prin fapte, o acceptare a societății pierduta de speranța divinității…

Constientizarea libertății e un act pentru trăire, dar revolta lașității împiedica a sa menire…

Nu e vis, ci întâmplare, sa și piardă toți a lor amploare, prin strâmtoarea de uitare, lași in urma a ta culoare…

Omenirea fără lacrimi, e un ocean lipsit de patimi, caci nu mai simți niciun suspin, e un sfârșit pentru declin.. e începutul de durere, o ispita de plăcere, dar sa ți pierzi a ta valoare, sa simți sufletul cum moare.. asta e obscuritatea, ce te seaca de claritate, asta e umanitatea, eșecul nostru ca societate..

Încet, încet dorința cade si din inima se scurge, puterea adânca iar se pierde, lăsând in urma prea mult sânge..

Și nu se vede, căci e umil, dar îl simți in mod subtil, nu e o rana risipitoare, e durerea nimicitoare..

E adevarul dur și aspru, schimbarea cerului albastru, o lume întreaga fără durere, ce poate ea sa ne ofere?

Prin credință și prin pace, șansa noastră de a ne întoarce, prin emoție și iubire, salvam mare omenire..

Nu e crunta teorie, e realitatea timpurie, e o contopire a răutății prin căutarea varietăți…

Sensibilizat doar prin lumina, plânge noaptea și suspina, glasul întregii omeniri, ce așteaptă blândețea unei uniri…

Golul

Nu ma supăra a mea soarta, căci ea ma plimba si ma poarta.. nu condamn divinitatea.. societatea sau dreptatea.. dar ma doare in interior.. căci nu pot fi un visător.. ma arunc si încep sa zbor.. ma ridic fără ajutor..

In drumul meu răsare luna, munții goi și furtuna.. nu mai pot privi in spate, sa mi amintesc acele fapte, tot ce vreau e libertate.. plină de viața și umanitate.. fie durere sau iubire.. vreau sa simt a mea trăire.. căci ma doare, dar eu tac, nu mai știu sa ma prefac…nu mai pot suferi o data.. inima mi este decedata..

Goliciunea ce-o simt in mine e ca o sabie de fier.. ce lasă in urma doar ruine, obscuritate, ca eu sa pier.. Durerea crunta și fatală, e sursa omului letala.. când iubești cu toată firea..distrugi tot, chiar și menirea.. îți dispare interesul și începi sa ți pierzi credința.. crezi ca viața ți e nedreapta de atâta suferință… Sa te desprinzi de răutate, de soarta și de fapte.. sa înoți prin întuneric, sa ți întărești sufletul puternic.. e un act de devoțiune, puterea umană fără noțiune, e un respect creat de tine pentru forța și energie..

Destinul nostru e o încercare, noi alegem drumul spre visare, cu întuneric sau cu soare..in viața asta pe toți ne doare.

După atâta întristare.. nu uita ca ești o floare..o creație a luminii, constelația rădăcinii..

Nepăsarea omeneasca

Noi nu mai suntem realitate, trăim zile in prag de fapte, libertatea ne e mascata, de falsitate metamorfozată… Noi nu mai suntem omeni liberi,  fără iubire și fără lideri.. Noi nu mai știm de calea noastră.. ne prăbușim in marea albastră… Trăim blocați in lașitate, inundați de realitate, speriați de viața și de moarte, așteptând sa treacă toate… Noi nu mai plângem când ne doare, căci muncim pt o visare.. Ne cuprinde o întreaga teama, dar nu luam nimic in seama, ne extrage din putere și ne vărsa din durere…dar oamenilor nu le pasa, căci așa i viața, fără viață… Noi nu pierdem doar realitatea, noi inundăm  umanitatea.. Credem ca soarta ne e fireasca, c așa i tradiția omeneasca.. ca in viața, nu ai scăpare, ci doar ocol de întristare.. Dar iubirea e naturală, iar trăirea e vitala, chiar dacă lumea e închisă, mohorâtă și ucisă…prin putere noi luminam, oameni buni noi adunam..Contopim lumea cu blândețe, căldură și frumusețe, cu emoții și speranța, cu un strop de viață și alianța.. De aceea exista lume, împărțită in doua sume.. chiar de una e mai mare, iar cealaltă plină  e de soare…caci un bun suflet are valoare, iar inima i dulce ca o floare..

Pictat de fantezie

Văzut de sus, ocolit de lume, un tablou fără supus, o artă simplă fără nume, un peisaj cu un apus.. era apusul vieții mele, ce l am pictat prin fantezie, o imagine plină de stele, lipsit adânc de bucurie.. Ce ceață și ce vis, mi au încetinit privirea, cerul umbrit de roșu aprins, mi a cutremurat gândirea. M am prăbușit încă o dată, zărind culoarea deteriorată, albastrul tulbure ca marea, trupuri neclare ca visarea, decor blindat de haos brun, miros puternic de parfum, marginea neagră ca universul.. tabloul nu era ca restul.

Un gram de durere

Atât de multă durere si atât de multe lacrimi, nu mai e gram de mângâiere, în lume sunt prea multe patimi. Oamenii se ascund de real, se mint pe sine iar și iar, ei cred ca totul e ideal, ca lumea  e sirop de arțar. Ne zbatem pentru fericire și uităm de libertate, acționăm fără gândire și creem numai păcate.

Intors pe dos

Suflet solitar, inima pustie, interiorul mi arde in dura agonie. Blestemat de soartă, în toxica urgie, simt căldura n mine și în ironie. Nu are gust, iar fără soare inima și pierde din culoare, razele mă topesc tot mai tare, nu mai am sens și nici valoare. Ard de dor și de iubire, nu mai simt emoție în trăire.

Valuri și emoții

Valurile și emoțiile cenzurate, mintea tulbure ce mă soarbe, universul ce mă împarte, parcă totul mă absoarbe… M am îndepărtat de lume, de răutate și ficțiune, m am ascuns cat mai departe, sa nu mai văd căile deșarte.. sa înot in realitate, sa merg pe drumuri colorate, sa ma feresc de falsitate, sa fiu eu in totalitate. Acum privesc și mă doare și privesc în continuare… la tiparul omenesc, schiță chipului ceresc, o parabolă întortocheată si o inima sculptată, o omenire necontrolată..

Distopia de astăzi

de Pintilie Natalia, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Pentru o societate de acum câteva sute, chiar mii de ani, noi suntem o distopie. Și tot așa, cu fiecare remodelare majoră a lumii în care trăim, devenim distopia altcuiva. Devenim ceva de care, poate, un copil al acelor vremuri trecute, era speriat. Ceva despre care avea coșmaruri, ceva ce se ruga să nu existe vreodată. Devenim cel mai rău scenariu, cea mai mare frică.

Suntem lumea în care sufletul a fost digitalizat, iar intimitatea a devenit o monedă de schimb. Trăim în zgomotul permanent al informației, într-o hiperconectare care ne rupe, paradoxal, de noi înșine și de ceilalți. Cei din trecut s-ar îngrozi văzând cât de departe am dus controlul, supravegherea, standardizarea gândirii. Un bătrân filosof grec ar fi alarmat de cât de rar ne mai întrebăm „cine suntem?” și „ce e binele?”

Am devenit, poate, o distopie pentru că am uitat valorile fundamentale în goana după eficiență și progres. Omenirea a visat zborul și nemurirea, dar pe parcurs a acceptat să-și vândă sufletul pentru comoditate.

Însă, ceea ce mă ține pe mine trează noaptea – ce îmi împânzește și cele mai retrase cotloane ale creierului meu, locuri ale minții pe care credeam că le protejez bine de aceste dileme existențiale – este faptul că, într-un viitor mai apropiat decât aș dori, un viitor pe care probabil îl voi prinde, conceptul de “distopie” nu va mai exista. Cel mai rău scenariu nu va mai fi ceva luat în considerare. “Și de ce ar fi acesta un lucru rău? De ce ar fi dispariția celei mai rele variante ceva… ce nu ne dorim?”

Răul și binele sunt subiectele cele mai subiective. Poate că mult prea subiective în unele cazuri. Poate că… avem nevoie de o definire mai bună a “binelui” și a “răului”, doua concepte ce nu pot existq una fără de celălalt. În cazul unei distopii, deoarece se ajunge întotdeauna la una, acestea sunt mult mai bine delimitate. Dintr-o dată, o societate realizează importanța binelui și putrezimea răului. Așadar, cea mai mare frică a mea este degradarea.

Degradarea, intelectuală, emoțională, spirituală. O degradare care, pătrunzând atât de adânc în societate, ne erodează compasul moral până la un punct fără întoarcere, încât o lume distopică nu mai este o posibilitate, pentru că răul nu mai este ceva de care ne ferim, iar binele nu mai este ceva spre care tindem. Aceste două cuvinte devin doar literele puse împreună spre a reprezenta “ceva”, însă cu o lipsă profundă de semnificație și esență. 

Sunt terifiată că omenirea se va mulțumi cu orice viitor va atinge, în loc să folosească darul prezentul ca un moment să ia masuri pentru ca următoarea generație să trăiască într-o lume “bună”. Pentru ca cei ce vin după noi să vrea, la rândul lor, să lase în urmă ceva mai bun decât ceea ce au găsit. Binele și răul trebuie să coexiste, iar, pentru mine, o distopie este o lume a indiferenței. O lume în care oamenii sunt mulțumiți cu toate aspectele lumii în care trăiesc, fără a încerca vreodată să facă vreo schimbare. 

Oamenii au fost speriați de televiziune și de influența sa asupra sistemului nostru de valori. Fără a ne da seama, trăim în distopia acelor oameni. Oamenii erau speriați de device-uri care ne ascultă, care ne înregistrează fiecare mișcare, care ne rup de realitate. Acum, unde se află cel mai apropiat telefon de tine? Poate îl ții în mână, sau poate e în buzunar. Sau poate e pe masă. Ei bine, oriunde s-ar afla, acel telefon este o parte atât de integrală din tine încât, de multe ori, nu îți mai dai seama unde îcepi tu și unde se termină telefonul. Așadar, trăim într-o distopie. 

Războaie, foamete, secetă – distopii. Actualități. Trecutul, dar și viitorul. Deci, este frica mea viitorul meu? Al nostru? Este foarte probabil, însă, pentru cât timp voi exista, îmi va păsa. O să am o definiție a binelui și a răului și pentru toți acei oameni pe care nu îi voi cunoaște niciodată, o să încerc să fac lumea aceasta mai bună. Voi încerca să păstrez iluzia faptului că realitatea aceasta nu este o distopie, coșmarul unor oameni de mult trecuți pe cealaltă parte.

În minte îmi vin lumi precum cea din “Jocurile Foamei”, de Suzanne Collins, sau “N-am gură și trebuie să urlu”, de Harlan Ellison. Două tipuri de distopii, ambele mult prea asemănătoare cu prezentul și viitorul nostru prospectiv. În “Jocurile Foamei”, cele 12 (cândva 13) districte adiacente Capitolului sunt pedepsite ca și consecință pentru o mare revoltă trecută printr-o serie de jocuri care, în final, au câștigător o singură persoană, cea care scăpa cu viață. Însă, cine să fie de cele mai multe ori câștigătorii, dacă nu concurenții din districtele mai bogate, cu mai multe oportunități, cu oameni mai sănătoși? Jocurile foamei dau impresia câștigului pe baza meritocrației, când în realitate, încă din momentul în care erau selectați participanții, unii aveau mai multe șanse decât ceilalți. 

Nuvela “N-am gură și trebuie să urlu” reprezintă scenariul ipotetic în care societatea este complet preluată de mașinării, de tehnologie. Deși subiectul este unul de domeniul SF-ului, consider că titlul și conflictul central reprezintă o metaforă pentru imposibilitatea de exprimare într-o societate plină de constrângeri de ordin material, cât și social. Dorința de a țipa – de a te exprima, de a îți face prezența simțită, intră în contradicție cu interesele instituțiilor care ne ghidează viața de zi cu zi. Așadar, “gurile” ne sunt luate: buzele cusute și vocile furate.

Aceste fragmente de imaginație sunt, bineînțeles, produsul unor adevăruri universale: nu toți avem aceleași șanse încă de la naștere și indiferent de cât de tare vrem, unele lucruri rămân mai bine nespuse. Fiecare societate distopică care a existat vreodată a fost inspirată dintr-o realitate apăsătoare, înăbușitoare.

Îmi este frică pentru că lucrul de care îmi e frică se poate întâmpla oricând. Oamenii își pot pierde interesul pentru arta de a trăi în orice moment și au motive să o facă. Distopia pe care mi-o imaginez pare, mai mult, o certitudine. 

Cum ar arăta o zi în distopia dezinteresului suprem, a morții curiozității și a întrebărilor? Păi, îmi imaginez că m-aș trezi dimineață după o noapte fără vise. Aș mânca un mic-dejun- cel mai ușor lucru pe care pot să-l prepar. Mă pregătesc, punând pe mine haine care seamănă cu a tuturor. Ajung la serviciu, o muncă pe care o fac pentru a avea bani să îmi cumpăr aceleași alimente, din nou și din nou. Trăiesc ca să muncesc. Ajung acasă și mă culc. Ce altceva este de făcut?

De ce să am prieteni? De ce să am familie? De ce să mă intereseze subiecte care nu au legătură cu munca mea? De ce să citesc cărți? De ce să mă uit la filme?

Oricum nu are rost.

Oricum nu are rost…

Nu e cea mai înfricoșătoare parte faptul că viața unor oameni deja arată așa? Nu este trist faptul că distopiile pe care ni le imaginăm, de care ne e frică, reprezintă deja aspecte din viața noastră de zi cu zi? Nu este absolut descurajator faptul că, orice am face, distopiile nu sunt ceva ce putem evita? Orașe fantomă, dictatori, controlul populației, pedepsele în masă, conflictele, virușii- toate există acum, au existat și vor exista. Existența este o continuă distopie…și totuși, în mijlocul acestei distopii continue, poate că exact acolo se ascunde salvarea. 

Poate că în recunoașterea coșmarului, în asumarea durerii și a fricii, apare o mică fisură în zidurile indiferenței. Iar prin acea fisură, poate pătrunde o lumină slabă, dar constantă – aceea a conștiinței.

Pentru că, oricât de apăsătoare ar fi realitatea, oricât de standardizată și lipsită de suflet ar părea, faptul că ne punem întrebări, că ne temem, că ne pasă… este, paradoxal, antidotul. Frica mea, frica ta, frica noastră – toate sunt semne că încă simțim. Că nu suntem complet înstrăinați. Că undeva, înăuntrul nostru, mai arde dorința de a schimba, de a crea sens, de a înfrunta golul.

Distopia absolută nu este cea în care suferim. Este cea în care nu mai simțim nimic.

Și atunci, mă întreb: dacă totul în jur pare că duce spre o prăpastie morală și spirituală, ce facem cu această conștiență a dezastrului? O folosim ca o scuză să ne retragem și să nu mai sperăm? Sau o transformăm într-un act de rezistență? Un act poate tăcut, poate nevăzut, dar profund: să ne păstrăm umanitatea.

Poate că în lumea aceasta în care sufletul pare digitalizat, orice gest de compasiune devine un act de rebeliune. Poate că a sta de vorbă sincer cu un copil, a citi o poezie, a asculta o persoană fără să o judeci – toate acestea sunt forme de protest. Poate că în era algoritmilor, orice moment de reflecție autentică este un „NU” spus unei lumi care ne vrea doar productivi, nu și vii.

Așadar, distopia supremă nu este inevitabilă. Este doar probabilă. Și dacă este doar probabilă, înseamnă că există și alternative. Nu utopii – acelea sunt la fel de periculoase când sunt impuse – ci posibilități fragile, dar reale, de bine. Frânturi de umanitate, petice de speranță, clipe de luciditate.

Pentru fiecare zi care arată ca o resemnare, poate exista una care începe cu o întrebare. Pentru fiecare “oricum nu are rost”, poate exista un “dar dacă…?” spus în șoaptă, dar spus. Pentru fiecare om care se pierde, poate exista altul care găsește o cale, cât de mică, spre sens.

Poate că distopiile sunt inevitabile în literatură, în istorie, în imaginație. Dar în viața trăită, în fiecare alegere, în fiecare gând, avem încă un dram de libertate. Cât timp mai putem rosti cuvinte precum „bine” și „rău”, cu sinceritate și nu doar cu indiferență, înseamnă că nu am pierdut totul.

Și poate, poate… chiar și o lume pe care unii ar numi-o pierdută, poate fi, cu efort și cu inimă, începutul unei alte lumi. Una în care distopia nu este sfârșitul, ci doar un avertisment. Iar noi, cei care visăm și ne temem, suntem exact cei care pot schimba direcția.

Distopie și intermitențe ale liberului arbitru

de Stănculeanu Elena, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

 Artificiu literar ce preconizează deznodământul unei coexistențe umane ordonate, convergente la restricțiile sociale prin care se totalizează, dimensiunea distopică a universului fictiv se distinge prin însușirea unor contururi exacerbate, macabre și sobre în efortul de conceptualizare a unei paroxistice derulări a timpului, damnate colapsului ireversibil. Îndeplinind funcția originară a oricărei explicitări creative a viscerelor ființei, de a-i reitera configurația sufletească spre a cataliza o conștiință revelatorie, spre a reflecta înapoi moțiunile involuntare și instinctive ale firii în versiunea convertită a unui tipar tăinuit al mașinațiilor cognitive, ceea ce prin distopie se reproduce este mecanismul spiritului civilizației, a impulsului ce-i generează frenezia și forfota colectivă, a cărui tolerate ritmuri accelerate și nestăvilire sub impresia progresului marchează semnele inițiale ale descompunerii, extinse la normă în contextul unui viitor iminent.

Astfel, în complotul unui elaborat sistem de caste, al cumulului de putere susținut și redat prin perpetuarea injustiției conform unei supravegheri constante a societății subordonate, spre a-i eroda gradual voința proprie și intrinsec abilitatea de transgresie a condițiilor impuse, se înfățișează dramatizarea unei tendințe recognoscibile a realității acerbe de suprimare a libertăților anumitor indivizi spre a suplimenta o versiune hibrid a exclusivei și privilegiate existențe a autorității. Consolidarea acestei înlănțuiri de evenimente, ce obliterează orice îndoială în privința finalității vicioasei contemplații a coexistenței, își are însă defectul în definirea unui proces desăvârșit și consecvent al abnegării voluntare, al unei privări a sinelui extinse la o identitate colectivă, ce-și acceptă omogenizarea pe fundalul sordid al inerției și amorțirii fără vreo înclinare de a se revolta. Amplă structurare a minții umane, a abrogării însuși instinctului printr-o paradoxală circumvoluțiune transmutată, îndoctrinarea de ample dimensiuni instaurate în desființarea liberului arbitru se manifestă în parametrii unei imaginate dictaturi fasciste, a unei tehnocrații ce permite tipul apatic al unei umanități dezarticulate prin conștiința rațională, lipsită de nuanța emoției, ce-și îndeplinește scopul prin canalizarea potențialului fricii de a undula firea ființei.

Însă, maniera ostilă pe care o implică abordarea fragilității condiției populației asediate în formatarea fenomenului distopic eșuează, stârnind inamici ai statului în fizionomiile cele mai mediocre ale unor tipare conformiste, prin referința automat determinată la conceptele desființate prin accentuarea naturii deviante și ilicite a acestora. Poziționându-se în contrar, limbajul propagandistic stăruie în a purta urmele memoriei antecedente oprimării prin lipsa de invenție, apelând la subterfugiul simplist al intimidării. Această manieră a inversării emancipării umane printr-o denaturată impunere a restricțiilor este exemplificată in romanul ,,1984’’, în a cărui cadru strident ordonat conform rigurozității unei excesive implicări a statului incită involuntar la începuturile revoltei. Deși consecințele unei afirmări individuale sunt aprige, iar interferențele forței autoritare rezultă într-o experiență fragmentară a propriei vieți, disociate contururilor clare ale autonomiei, protagonistul transcende într-o revigorantă stare de conștiință, amplificată de însăși sistemul la care accede prin distingerea carențelor mascate drept standardul imaginii civilizației ideale.

În contextul unei distopii absolute, complăcută în eternitatea unei structuri imuabile,  capabilă de a se reproduce până la sfârșitul timpului în lipsa unui punct sensibil, al unei reminiscențe a originii lumii ce-o distorsionează conform singularității adevărului însușit, în afară de eșecul inevitabil al protagonistului, ceea ce-i garantează totalitatea este incapacitatea oricărui individ de a se concepe subordonat oricărei alte stări de existență decât cea actuală. Căutând a-și îndeplini funcția prin oprimare, succesul său se clădește pe imposibilitatea vizualizării libertății, a vacuității unor termeni suficienți pentru a fi exprimată însăși lipsa voinței proprii. Alt asediu la unitatea unui avânt individual, a unei impulsionări ce se bifurcă în ramificațiile diversității caracterului uman, stagnează în insuficiență în comparație cu aneantizarea oricărei distincții a valențelor sufletești, a trepidațiilor intrinseci unei cercetări spirituale nesfârșite, restrânse la instinctul de moment, la slăbiciunea primordială, proces regăsit în ,,Minunata lume nouă’’ de Aldous Huxley.

Printr-o divergență de la structura narativă prin care se articulează mesajul operei drept un avertisment tacit asupra extensiei condiției contemporane către starea de fapt reprezentată, printr-o pecetluire a universului respectiv drept o realitate alternativă, detașată de tulburările unui conflict stârnit de intriga construită, de privirea necruțătoare și invazivă a cititorului, spațiul distopic al romanului se afirmă drept o ipoteză ideală, un așteptat punct de saturație în vertigiul nesfârșit  al accederi la un scop printr-o hedonistă desființare a acestuia, a ultimei tensiuni dintre o conștiință asiduă și vulnerabilitatea înfăptuirii sale în formă brută și animalică. Având o existență prefigurată, rezultată din coordonarea minuțioasă a materialului genetic și a malpraxisului medicinii supradezvoltate, nu se profilează vreo răsfrângere a individualității care să catalizeze vreo incursiune în lumea interioară deșartă a unei populații disociate de zelul primordial al aspirației spre cunoaștere. Însăși în scenariul unor distincții ivite dintr-un calcul dezaxat, confruntarea cu un anumit grad de originalitate preocupând propria identitate se restrânge la un inconfort provizoriu, natura sa revelatorie fiind confundată cu o indispoziție de moment, amorțită cu facilitate. Această generalitate a omenirii, a lipsei unui impuls pornit din complexitatea particularității sinelui, se manifestă drept utopică în decontextualizarea sa prin vidul suferinței, printr-o sincronizare optimă a fiecărei aspirații superficiale cu soluționarea sa. Sfârșirea inconsecvențelor dintre adâncurile năzuinței și a revelației contorsionate și insuficiente pe plan material implică celebrarea propriei oprimări, a aplatizării ființei, în detrimentul suferinței unei libertăți ce s-ar extinde într-o perpetuă frustrare prin incitarea viscerelor minții de a-și căuta justificarea existenței lor în van. În final, distopia iscălită de Huxley produce un efect a cărui intensitate stăruie într-o difuziune a unui sentiment stingher, a intuiției unei organizări fundamental eronată, însă a cărei inadecvare se estompează sub forța unei rațiuni a-tot-cuprinzătoare, capabilă de a motiva însăși  amoralitatea pe care este clădită.

Această impresie, stagnând drept o certitudine a cărei magnitudini refuză a fi recunoscute de propria conștiință, aplică printr-o abilitate de articulare creativă ce reflectă forma tăinuită a omenirii, fațada sa latentă, ce amână a se racorda la profunzimile dezvoltate de-a lungul venirii sale întru ființă. Este redată o vulnerabilitate copleșitoare, ce nu se expune printr-o expresie languroasă a sentimentului, ci prin aviditatea unui flux infinit al nevoii instinctive. Prin situarea drept martor la propria decădere, având garanția tragediei damnării recunoscute de însăși personajele prin care se manifestă, revelația faptului că damnarea este transmutată într-un prilej al euforiei, al unei renașteri considerate ideale și absolute, afirmă lipsa de control asupra preconcepțiilor însușite, recunoscându-se prin fragilitatea lumii expuse însăși natura volatilă a libertății. Invadarea unui drept fără niciun fel de consecință a protestului reprezintă culmea scenariului macabru, prin care retușurile subtile ale configurației sufletești se săvârșesc în taina unei autorități supraumane, a unei divinități artificiale, construite din resturile organice substituite gradat cu mediul automatizat al unui univers străin, ce brodează printr-o formă translucidă firele invizibile ale propriei încătușări. Fatalitatea liberului arbitru, a cărui fundație deterministă accentuează complexitatea naturii sale, implică predestinarea pierderii ireversibile, ce catalizează însăși interogarea existenței acestuia, dincolo de o licărire spontană a unui apogeu a funcției revelatorii a extensiilor contemplative.

Însă, având în vedere condiția eterogenă a autonomiei umane, străbătute de antecedențele unui caracter prefigurat înainte de elaborarea însăși abilității de percepție a acestuia, raportat la undularea mediului, a lumii germinând printr-o forță absurdă, libertatea depinde de predispozițiile prin care se manifestă conform unei reflexii a firii individului, astfel încât deși nu este o funcțiune izolată, desăvârșită și capabilă de a servi drept un reazem al amplitudinii veleităților spiritului, reprezintă un edificiu al unei capacități de transgresie. Singura intermitență ce întrerupe manifestul său subversiv, sfidând suspensia într-o destinare asumată drept invariabilă și inexorabilă, este definiția sa generală. În avansarea accelerată, racordată la preconizările îngrijorate ale variaților autori de distopii, se manifestă o varietate de modalități de a demonstra libertatea, de a parcurge o experiență paroxistică sugerată propriei persoane de către un mecanism amplu, promotor al consumpției, drept o modalitate neprihănită de transcendență, de realizare a unui scop total conform convingerii sedimentate ca fiind o reflexie a aspirațiilor personale. Astfel, responsabilitatea activă a ființei proliferate este substituită unei tolerări pasive a iluziei controlului, a însușirii unei pretinse realizări a aspirațiilor personale spre evitarea efortului pe care-l implică autonomia totală.

Libertatea se afirmă drept o detașare absolută, o sustragere gradată din limitele tangibile ale existenței prin experiența unei eterice, extinse la infinit, focalizare a conștiinței. Materializarea sa într-o versiune consecventă, reflectându-se într-un set suficient de acțiuni și decizii este imposibilă în interacțiunea sa cu mediul. Unicul potențial al acesteia, în cadrul unei constante creșteri a compromiterii sale către o accedere la o direcție prestabilită, compactă și distopică, este de a stărui drept o perpetuă stare de deranj, o spirală a unui monolog interior ce refuză a se complace tăcerii. Gândirea rămâne deci singularitatea manifestului total, detașat restricțiilor de ordin afectiv sau social, ce-și necesită prelungirea într-o inadecvată stringență a minții, o tulburare asurzitoare ce afirmă pulsul vieții în loc de reproducerea sa drept o comoditate, o antologie de principii fabricate spre a reda o neconvingătoare simulare a umanității.

IMPORTANȚA LECTURII

de Darie Gabriela- Nicoleta, clasa a IX-a A, Liceul Tehnologic „Vasile Cocea” (comuna Moldovița, județul Suceava)

Cititul, pentru mine, este mult mai mult decât o simplă activitate, este o evadare, o aventură și o modalitate de a mă descoperi pe mine însămi. Când eram mai mică, citeam doar pentru că trebuia, pentru școală sau pentru că așa ziceau părinții. Dar, pe măsură ce am crescut, am realizat că cititul este mult mai mult decât atât. Este ca și cum aș deschide o ușă către lumi noi, întâlnind personaje fascinante și trăind experiențe pe care nu le-aș putea avea în viața reală.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat prin citit este empatia. Citind despre viețile altora, despre luptele și bucuriile lor, am început să înțeleg mai bine oamenii din jurul meu. Am învățat să privesc lumea prin ochii altora, să fiu mai tolerantă și mai înțelegătoare. Cărțile m-au ajutat să depășesc prejudecăți și să-mi formez propriile opinii, bazate pe experiențe diverse. De exemplu, am citit o carte despre o fată care a trecut prin multe greutăți din cauza unei boli grave. Prin intermediul poveștii ei, am înțeles mai bine ce înseamnă să lupți pentru viață și să apreciezi fiecare moment. În plus, cititul mi-a îmbogățit vocabularul și m-a ajutat să mă exprim mai clar și mai precis. Scrierea eseurilor și a compunerilor pentru școală a devenit mai ușoară, iar comunicarea cu ceilalți, mai fluentă. Am învățat cuvinte noi, expresii interesante și am descoperit diferite stiluri de scriere. Cititul este, de asemenea, o modalitate excelentă de a mă relaxa și de a scăpa de stresul cotidian. O carte bună mă poate transporta într-o altă lume, unde pot uita de problemele mele și mă pot concentra doar pe poveste. Uneori, mă pierd în paginile unei cărți, uitând de tot ce se întâmplă în jurul meu. Este ca și cum aș avea o pauză de la realitate, un timp doar pentru mine.

Cititul este, de asemenea, o sursă nesfârșită de informații și cunoștințe. Am învățat despre istorie, știință, artă și multe alte domenii, doar citind cărți. Am descoperit lucruri noi despre lume și despre mine însămi. De exemplu, am citit despre o femeie care a schimbat lumea prin curajul și determinarea ei. M-a inspirat să fiu mai încrezătoare în mine și să lupt pentru ceea ce cred.

În concluzie, cititul este o parte importantă a vieții mele. Mă ajută să cresc, să învăț, să mă relaxez și să-mi dezvolt imaginația. Îmi oferă o perspectivă mai largă asupra lumii și mă face o persoană mai bună.Recomand tuturor adolescenților să citească, să descopere magia cărților și să se bucure de aventurile pe care le pot trăi prin intermediul lor.

Cărțile – busola generației digitale

de Miriuță Emanuela- Ilinca, clasa a X-a A, Liceul Tehnologic „Vasile Cocea” (comuna Moldovița, județul Suceava)

În era vitezei, a rețelelor sociale și a fluxului continuu de informații, tinerii de astăzi navighează printr-o lume complexă, adesea haotică. În această mare digitală, cărțile rămân o busolă esențială, capabilă să orienteze mintea, să structureze gândirea și să ne ofere un reper solid în formarea personalității.

Pentru generația digitală, lectura este adesea privită ca un obicei învechit, înlocuit de videoclipuri scurte, articole rapide sau meme-uri. Totuși, valoarea cărților nu poate fi substituită. Ele oferă nu doar informație, ci și context, profunzime și înțelegere. Prin intermediul lecturii, învățăm să ne exprimăm ideile coerent, să gândim critic și să înțelegem complexitatea lumii în care trăim.

Lectura clasicilor europeni, precum Dostoievski, Goethe, Victor Hugo sau Balzac oferă tinerilor acces la teme universale și mereu actuale: lupta interioară, condiția umană, libertatea, dragostea, moartea sau justiția. Aceste opere, deși scrise într-un alt context istoric, reflectă dilemele și aspirațiile umane care transcend epocile.

Un exemplu elocvent este William Shakespeare, dramaturgul englez ale cărui opere rămân, până astăzi, o oglindă fidelă a sufletului uman. Tragediile sale, precum Hamlet, Macbeth sau Othello, pun în lumină zbuciumul conștiinței, lupta dintre rațiune și pasiune, conflictul dintre aparență și adevăr. Prin profunzimea personajelor și subtilitatea limbajului, Shakespeare reușește să atingă coarda sensibilă a oricărui cititor, indiferent de epocă. Pentru tineri, contactul cu aceste texte înseamnă mai mult decât studiu – înseamnă acces la o formă de înțelepciune veche, dar etern valabilă.

Mai mult, în biblioteci sau pe platforme digitale de lectură, noi, tinerii,  găsim un refugiu în fața zgomotului virtual, găsim un spațiu de liniște și reflecție. O generație care citește este una pregătită să aleagă conștient, să comunice eficient și să gândească liber.

O carte are puterea de a transforma vieți. Nu este doar o colecție de pagini, ci o fereastră către alte lumi, alte perspective și alte posibilități. Prin lectură, pătrundem în universuri diferite, întâlnim personaje care devin modele sau avertismente, învățăm lecții ce pot schimba modul în care vedem lumea și pe noi înșine.

Schimbarea începe adesea cu o idee simplă, găsită într-un text. O carte poate deschide ochii unui cititor pentru realități pe care nu le-a cunoscut până atunci — fie ele istorii de viață, filosofii, sentimente sau probleme sociale. Astfel, ceea ce părea abstract devine personal și relevant. O carte poate insufla curaj, motivație sau empatie, oferind instrumentele necesare pentru o transformare interioară profundă.

Cartea rămâne acel companion care poate schimba un om — uneori cu un cuvânt, alteori cu o întreagă poveste — deschizând porți către o viață mai împlinită și mai înțeleaptă.

Speranțe

de Mihalache Liviu, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

As vrea să pot să mă uit
Așa cum tu te uiți
La mine ca un vis
Să nu îți bântui fiecare noapte

Vântul bate, vreme trece
Trenul tot peste mări mă duce
Unde pot să îngrop regrete
Ale unor vieți trecute

Sunt steaua pe care o urmezi
În serile ce-ți aduc sudori reci
Dar ușor dispar pe cer
Iar întunericul mă-neacă

De ce nu m-ai stins când te-am rugat?
Mereu pe drumul vieții mele parcat
Cine ești tu să mă oprești?
De ce nu poți viața s-o trăiești?

Când mă uit la tine mă scârbesc
Se adună lacrimi moarte
Cine ar fi crezut c-o sa pățesc
Ca eu să plec pe drumuri deșarte.

De ce te uiți așa la mine
Cu ură și cu milă-n ochi
N-am nevoie de compatimirea ta
știi cât de mult rău mi-ai făcut

Acum mi-e frica să mai zbor
Prin univers să mă bucur
De strălucirea mea nerușinată
De cineva care mă va arde

Stralucesc mai tare acum
Dar simt cum mă prăbușesc
Și este numai vina ta
Cel puțin așa vreau să mă mint

Pentru că și eu sunt vinovat
De câte ori am pledat
Nevinovat de ale lumii consecințe
Fără să mai pot ține minte

Cum am ajuns, cum am făcut
De m-am topit în ochiii tăi
Un copil fără de farmec
Pierdut în ale lumii schițe

Aceste desene cine le-o fi creat
În care eu tot timpul trebuie să plâng
Pentru ceilalți, pentru mine
Cine sa vezi? Tot eu

Strălucesc peste strada ta
Simt încet cum mă sting
Încercând să te mențin
Veșnic nevinovat

Cine sunteți voi în fața mea?
Un astru cu lumin-albastră
Fermecat de ale nopții visuri
Să vă-ndoiti de mine?

Cat va mai trebui
Alte chipuri să-nsușesc
Pentru a mă regăsi
Înapoi în galaxii în cer?

Poate nu universul e de vină ca ma sting
Încet și grav, tragic și patetic
Ci eu, steaua aceasta călăuzitoare
Care și-a pierdut direcția

Poate eu am destrămat galaxii
Planete, viață, suflete
Prin a-mi potoli viguros
Setea de a fi compătimit

Vă uitați frumos la mine
Așteptând să vă călăuzesc
Dar la ce e bun de ascultat
Un astru singur în univers-
Fără direcție, fără sens
Din propria-I mână-nflăcărată

Nu, eu nu mai vreau să strălucesc
Dar am nevoie să mă vezi
Să crezi să speri
Că eu exist în sufletul tău

Dar cine ma cred eu?
Să cred că merit cu atâta ardoare
Să-mi fac loc în mintea ta
Că tu îmi datorezi sa ma respecti?

Niciodată nu mi-au plăcut celelalte stele
Strălucind cu ardoare și pasiune
Indiferent de ce le dictează universul
Păstrându-și orbită aleasă de ele

Am încercat să le copiez, nu a mers
Am încercat să le lingusesc, nu a mers
Am încercat să le arăt că sufăr, nu a mers
Mai e ceva pentru care să încerc?

De atât de mult timp vreau să fiu de-al lor
Să vorbesc, să râd, să cant cu ele
Dar sfârșitul tot timpul îl am în minte
Și mî plâng că planete se-nvârt în jurul meu
Planete neinsemnate
Fără viață
Fără pasiune
Fără dor de a cânta

Am căutat să mi se dea dreptate
Universul mi-a dat cu piciorul
Așa că mi-am dat și eu
Până lumina mea aproape s-a stins

Nu-s făcut pentru galaxii
Sunt făcut să-mi creez
Cu rigoare și ardoare
Propriul meu univers

Așa poate nu voi mai plânge
Cu lacrimile mele arzătoare
Și bune de nimic
Și nu voi mai încerca să strălucesc mai tare ca toți

Semnal de alarmă

de Mihalache Liviu, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

M-am uitat la tine așa de mult
Mă uit in oglinda și te vad pe tine
Cum mă judeci, cum mă cerți
Un suflet de copil
Trecut prin războaie și foc
Sta închis acum între ziduri
Speriat sa evadeze

Mi-e dor de ce am fost cand soare stralucea
Pe strada mea pașii mei sclipeau
Cand gandul mi-l furai
Oh ce joc copilăresc

Să cred ca vei fi al meu sa te pastrez
Cand nu știu unde mă îndrept
Cand zilele-s la fel
Și norii se repeta în fiecare ceas

Aș vrea să sterg ce s-a intamplat
Cum s-a intamplat
Cum am privit stelele și mi-au căzut în cap

Cand eram cu tine am uitat, doar pentru o secundă
De mine, ce eram și de ce pietre am aruncat
Însă liniștea acum
Spune mai multe decat iubirea ta

Iubirea aia care nu a fost, nu a fost a mea
Care m-a făcut să zbor la stele
Știind ca voi cădea și mă voi întreba
Oare va merita?

Nu, nu a meritat
Acum cand am pierdut esența a ceea ce sunt
Și am ajuns
Din cauza ta
Sa mă judec, sa mă cert
Pentru ca niciodată nu am invatat
Sa las pietrele din mână
Și sa plec cand furtuna-ncepe

Notițe enclitice

de Jessica Secrieru, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Iată-mi scrisoarea către lume/ Ea n-a ajuns să-mi scrie – / Sunt simple vești de la Natură/ Spuse cu tandră măreție („This is My Letter to the World” – Emily Dickinson)

Există o teorie care susține că moliile pot rămâne captive într-o rotație nesfârșită în jurul unei surse artificiale de lumină, incapabile să se desprindă, până când trupurile lor fragile cedează. Paradoxal, aceste ființe nocturne își ghidează întreaga existență după lumină, căutând în ea direcție, siguranță, poate chiar viață. Și, totuși, nu o privesc niciodată direct. Se crede că apropierea lor de lumină le-ar putea ajuta să găsească hrană sau un partener de reproducere. Dar această teorie, bazată pe observație – și poate pe o înțelegere mai profundă a absurdului natural – sugerează că, uneori, rămân prinse în această căutare, într-o rotație care nu mai are sfârșit. Din cauza unghiului din care trebuie să vină lumina pentru a le ghida zborul, ele ajung să se rotească într-un cerc strâns, incapabile să se elibereze. Astfel, zborul devine un ritual gol, o oscilație continuă între apropiere și îndepărtare, până când lumina se stinge. Sau, de cele mai multe ori, până se sting ele. Mor nu în întuneric, ci în lumină — de epuizare, de supraîncălzire, dintr-un instinct care, în loc să le salveze, le condamnă. Dar molia nu știe că lumina nu este luna. Se află prinsă într-o lume nenaturală, care nu a fost creată pentru ea; care stă împotriva ei. Poate ea căuta chiar viața, într-o formă, supraviețuirea, hrana, sau iubirea – deși acesta este un termen uman, inaplicabil unui gândac. Și chiar și oamenii au atât de multe definiții diferite pentru iubire încât simpla ei existență poate fi pusă la îndoială.

Oamenii vorbesc adesea despre zbor ca despre un ideal. Și-ar dori să aibă aripi, să plutească dincolo de limite, să se elibereze de greutatea pământului. Dar și-ar mai dori, oare, dacă ar ști că zborul poate deveni o colivie? Că aripile, cele care ar trebui să le ofere libertate, le pot închide într-un cerc fără ieșire?

Povestea multor animale este tragică. Natura oferă nenumărate morți absurde, dar ele nu sunt absurde pentru cei care le trăiesc. Pentru ele, moartea este doar consecința unui scop. Un scop care nu are nevoie să fie înțeles, definit sau justificat. La fel ca molia orbitând în jurul luminii, caracatița din specia Graneledone boreopacifica își sfârșește viața pentru a-și aduce puii pe lume. Se agață de pereții reci ai oceanului, păzindu-și ouăle timp de ani întregi, fără să mănânce, fără să se miște, până când, sleită, își lasă trupul să fie luat de curenți. Iar ironia este că, în ciuda sacrificiului ei absolut, mulți dintre pui nu supraviețuiesc. Crescuți în întuneric, fără o călăuză, fără învățătură, ei se risipesc printre umbrele adâncurilor, sfâșiați de ocean înainte de a înțelege măcar lumea în care s-au născut.

Dacă sacrificiul ei nu aduce viață, atunci care a fost scopul? Și dacă lumina nu oferă moliei nimic în afară de o moarte lentă, atunci de ce continuă să zboare?

Molia moare în lumină, dar lumina nu a chemat-o. Nu cu intenție. Nu cu promisiuni. Și totuși, molia vine. Lumina nu o refuză, dar nici nu îi oferă nimic. Caracatița își oferă viața, dar nimeni nu i-o cere. Ea moare pentru puii ei, dar oceanul îi înghite fără să știe că au existat. Apa nu oferă niciun jurământ, dar ea îi dăruiește viața oceanului. Niciuna dintre ele nu se oprește pentru a se întreba de ce. Natura nu oferă explicații oricum. Nu există un echilibru invizibil și tangibil care să decidă ce trebuie sacrificat și ce trebuie salvat. Nu există un „de ce” al morții sau al existenței. În fața acestei absențe de sens, viața continuă oricum, ghidată de instinct, repetare, ciclicitate. Nimic nu cere să fie înțeles. Molia zboară. Caracatița își păzește ouăle. Iar cercul se închide și se repetă la nesfârșit.

Dar dacă acest ciclu este lipsit de scop, dacă nimic nu are o justificare reală, ce înseamnă să trăiești? O molie nu poate să se oprească și să analizeze lumina care o prinde în capcană. Caracatița nu înțelege posibilitatea alegerii să nu moară pentru puii ei. Dar oamenii… oamenii pot să se întrebe.

***

Niciun animal nu se întreabă de ce există. Niciun animal nu cere răspunsuri. Doar omul. Omul este singurul care refuză să accepte absurdul. Dacă realitatea nu oferă un scop, atunci el îl inventează. Construiește mituri, religii, reguli, caută un motiv pentru suferință, pentru moarte, pentru viață. Dar… dacă drumul nu există? Dacă toată această căutare nu este decât o formă mai elaborată a cercului moliei în jurul luminii. Omul spune: „Trebuie să existe un scop. Trebuie să existe o cale.”. Dar poate că nu există nimic. Poate că nu a existat vreodată.

Dacă viața nu oferă un drum clar, atunci drumul devine o construcție a celui care îl urmează. Omul nu poate accepta să se miște fără direcție, așa că își trasează hărți invizibile, inventează puncte de reper, desenează linii pe un orizont gol. Dar dacă tot ceea ce credem că este o călătorie nu este decât un cerc? Nimeni nu poate merge înainte dacă nu știe încotro se îndreaptă. Dar dacă nu există „înainte”? Dacă toată această căutare — de răspunsuri, de sens, de justificare — nu este decât o formă elaborată a aceleiași repetiții? Dacă viața nu este un drum, ci doar o oscilație între două puncte care nu au nicio destinație finală?

Sisif împinge piatra spre vârful muntelui, iar când ajunge aproape de țintă, o vede rostogolindu-se înapoi. O urmărește coborând, dar nu se oprește. Nu există ezitare, nu există întrebarea „de ce?”, nu există revoltă. Doar urcarea, mereu urcarea. Muntele nu i-a promis nimic, piatra nu îl așteaptă, iar la capătul drumului nu se află nimic altceva decât același punct de plecare. Și, totuși, el continuă. Dar dacă Sisif nu e prizonier al pedepsei, ci al căutării? Dacă suferința lui nu vine din povara pietrei, ci din nevoia de a-i da un sens? Piatra cade mereu, și el mereu o ridică. Nu pentru că există un scop, ci pentru că el nu știe să facă altceva. Dar poate că adevărata tragedie nu este că Sisif trebuie să împingă piatra, ci că nu poate accepta că piatra nu trebuie împinsă.

Adevăratul prizonierat nu este lipsa unui scop, ci nevoia de a avea unul. Nevoia de a spune „aceasta este direcția”, „acesta este motivul”, „acesta este sensul”. Dar poate că nu există nici direcție, nici motiv, nici sens. Poate că există doar mersul, doar mișcarea, doar trecerea de la o zi la alta, fără nicio garanție că ele conduc undeva. Poate că piatra nu trebuie împinsă, dar Sisif o împinge oricum.

Natura nu creează legi morale. Nu există dreptate sau nedreptate în modul în care soarele arde sau în felul în care marea înghite un țărm. Nu există crimă atunci când un animal vânează un altul, la fel cum nu există eroism în lupta pentru supraviețuire. Tot ce există este un echilibru fluid, dar incert, o succesiune de întâmplări care nu cer justificare. Omul, însă, nu poate trăi fără a impune o ordine. El creează standarde, legi, valori și apoi se supune lor, ca și cum ar fi existat dintotdeauna. Construiește ideea de „bine” și „rău”, de „drept” și „nedrept”, de „pedeapsă” și „răsplată”. Dar dacă totul nu este decât o construcție? Dacă ceea ce considerăm absolut este doar o convenție modelată de timp și de circumstanțe?

Istoria oferă dovezi nenumărate ale caracterului relativ al acestor standarde. Ceea ce azi este crimă, ieri era justiție. Ceea ce azi este progres, ieri era blasfemie. În Antichitate, războiul nu era un act de agresiune, ci un drept. Inchiziția condamna oamenii pentru crime care nu există, iar execuțiile publice nu erau privite ca atrocități, ci ca acte necesare de purificare. Cine stabilește, atunci, ce este drept? Și cât timp rămâne valabil acel „adevăr”?

Colonialismul este unul dintre cele mai crude exemple ale modului în care moralitatea este o simplă construcție maleabilă, adaptată intereselor celor care o proclamă. Marile imperii nu s-au văzut ca invadatori, ci ca eliberatori. Au justificat distrugerea, sclavia și asimilarea unor culturi întregi sub pretextul civilizării. Conceptele de „barbarie” și „progres” nu au fost decât mecanisme prin care violența a devenit acceptabilă, un artificiu prin care jaful și genocidul au fost transformate în acte de drept divin. Dar astăzi, aceleași idei sunt condamnate, privite ca orori ale trecutului. Adevărul a rămas același sau doar și-a schimbat învelișul?

Procesele vrăjitoarelor din Salem sunt o altă dovadă a modului în care justiția, legea și moralitatea nu sunt decât reflexii ale fricii colective și ale puterii celor care le impun. Femei acuzate fără dovezi, arse, spânzurate, înecate, judecate pentru crime care nu au existat niciodată. Nu pentru ceea ce au făcut, ci pentru ceea ce se credea că sunt. Și totuși, în acel context, execuțiile nu erau privite ca omoruri, ci ca acte legitime, necesare, chiar sacre. Astăzi, aceleași procese sunt văzute ca simboluri ale isteriei și ale injustiției absolute. Dacă legea era dreaptă atunci, cum poate fi dreaptă și acum? Sau legea nu a fost niciodată despre dreptate, ci doar despre control?

Nimic din ce numim moralitate nu este absolut. Niciun principiu nu s-a născut universal, nicio lege nu a existat dintotdeauna. Omul creează reguli pentru a-și explica lumea, dar lumea nu are nevoie de ele pentru a continua să existe.

Dacă lumea nu ne oferă un scop, avem doar două posibilități. Putem continua să ne mințim, să ne agățăm de ideea că există o direcție, că undeva, la capăt, ne așteaptă un adevăr suprem. Sau putem accepta că nu există nimic — și să continuăm oricum.

Revolta împotriva negării absurdului nu este renunțarea, ci trăirea conștientă a lipsei de sens. Dacă tot ceea ce există este mișcarea, atunci adevărata eliberare nu este găsirea unui scop, ci acceptarea faptului că nu avem nevoie de unul. Că existența nu trebuie să fie justificată ca să fie trăită. Poate că lipsa unui sens nu este un eșec. Poate că nu trebuie să ne întrebăm unde mergem, ci dacă suntem pregătiți să acceptăm că drumul nu există. Dacă toate valorile pe care le numim „adevăr” sunt doar reflexii ale unei ordini pe care ne-am impus-o singuri, atunci adevărul nostru are termen de expirare. Dar poate că nu ar trebui să respingem absurdul, ci să-l îmbrățișăm. Să trăim nu împotriva lui, ci conștienți de omniprezența sa. Poate că haosul nu este excepția, ci regula. Poate că este cel mai natural lucru dintre toate.

de Toniță Maria-Medeea, Colegiul Național „Mihai Eminescu” (Iași)

Și când nu ești lângă mine iar când distanța e prea mare și lumina ta n-ajunge
să îmi lumineze calea atunci mă uit în sus spre cer și încontinuu sper
ca mirosul tău și dulcea îmbrățișare
le voi simți aievea într-un vis prea mare.

Timpul meu e relativ și de departe pare amar îl vezi de acolo doar cât o sămânță de măr pe când aici mă sufocă, fără aer
îmi ia plăcerea și puterea.
Astfel o îmbrățișare și un sfat înlocuiesc chiar și viața mea ajunsă fără de preț.

Dar tu îmi dai prin simpla ta prezență nu doar amănunte de complezență îmi oferi liniștea și pacea cea demult
rătăcită printre lucruri aruncate deșarte.

Orice clipă petrecută în liniște e doar cu gândul la tine
și cu stiloul în mâna, pregătit, să îmi aștearnă pe foaie gânduri și rânduri atent așezate și dorințe de mult purtate.

Stau și meditez asupra a ceea ce-mi surâdea odată demult
o idee că ar fi potrivit să uit de acest tumult
să caut ceva mai practic ori util de făcut.

Dar continuu mă pierd pe mine însămi și mă regăsesc cu foaia pe masă
îmi ești în gânduri, în priviri și în glas dar scrisoarea e mereu la mine în fața.

Alexandru Dogaru, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Prin ochi de român

Privesc turla bisericii,
Izvor de mângâiere
Pentru chinul vieții mele.

Privesc copacul disperării,
Lacrimile au încetat,
Însă inima s-a tulburat.

Privesc bibliotecile pustii,
Conștiința s-a denaturat,
Iar sufletul mi-e sfâșiat..

Privesc omul de azi,
O ființă absentă,
Cu o nepăsare permanentă.

Prin ochi de român,
Nu poți vedea decât durere,
Însă în picioare vor rămâne,
Doar adevăratele caractere…
Neînduplecate de putere .

Ecoul durerii

Salcia urlă de durere…
Vântul tare o lovește
Salcia plânge, te privește,
Dar tu nu mai ai putere

Sufletul ți-e mutilat,
Liniștea s-a terminat,
Tu nu ai acceptat,
Dar frumusețea a plecat…

Căutând lumină

Mă simt părăsit…
Lăsat în umbra durerii
Pe culmile disperării
În agonia uitării

Cu totul sunt vinovat
Căci cu ochii am privit
Cu urechile am auzit
Și răul l-am dorit

Din durere mi-am clădit
Și din lacrimi am sporit
Podul către fericirea vieții
Dar am rămas tot în tristețea tinereții

Caut amarnic în mine …
Bucuria de a face bine
Celuia de lângă mine

Amor pierdut

Inimă dragă,
De ce te-ai ofilit?
Mi-ai lăsat o lume amară.

Inimă dragă,
De ce te-ai risipit
Și mi-ai făcut lumea banală?

Nu te-ai gândit deloc la mine,
Ai făcut totul pentru sine.
M-am săturat a plânge,
Pleoapele mele, subțiri ca hârtia,
Nu mai pot, așteptând bucuria.
Dar acum…
Sufletul meu e numai scrum.

Ecoul sufletului

Mi-e rușine de mine,
De sufletul meu bolnav,
Am nevoie de tine,
Altfel mă simt atât de firav

Am abnegat precum un martir.
Acum lacrimile imi curg sir,
Într-un declin deplin și plin de chin
Nu știu cum am rezistat, și eu mă mir…

Frăția

Un ostaș lovit pe front
Strigă după ajutor,
Iar în fond,
Se află un privitor.

Frate drag, nu mă lăsa,
Căci ghinionul m-am ajuns
Și un glonț în mână mi-a pătruns.
Tu ești cel ce mă poate salva

Îmi ești frate de oaste,
Faci parte din Țara Românească,
Te voi trata
Și ne vom întoarce acasă, biruitori, în țara noastră.
Chiar și astăzi pe eroici urme, alți eroi strălucesc!

Umbrele întunericului

Mă întrebi de ce nu zbor
Dar cum aș putea să zbor
Ca un zburător
Când în filmul vieții mele
Sunt doar un actor
Iar frica îmi e conducător
Și oroare cel mai mare dirijor

Cum să cred într-o schimbare
Când totul pare o tumoare
Iar eu nu văd nici scăpare
Prins în lanțurile terori sper la o salvare
Cine mă așteaptă ?
Cine mă privește ?
E o umbră a vechiului eu
Dar, care fără scăpare …. moare.

Nemuritor doar prin cuvinte

Viața e trecătoare…
Cuvântul mi-e armă și slavă,
Mi-e boală și povară,
Mi-e antidot și otravă,
Pentru viața cea nemuritoare.

Scriu.
Cuprins de teroare,
Învăluit de disperare,
Așteptând o salvare,
Așteptând un sicriu…

Dar scriu.
Pentru că în cuvânt…
Pot sa mint frumos,
Că nu mă doare
Și pot să pun…o pată de culoare.

Stau nemișcat pe scaunul de vise.
Nu i moartea ce mă ține în loc,
Ci viața un vis cu prea mult foc…
Ce zâmbetele îmi strivise,
Dar nemurirea prin cuvinte îmi dăruise!

Căci de murit, tot voi muri,
Dar poezia urmaș îmi va fi.
Din pasiunea mea va naște
O nouă generație.
Privește.
Prin ea, sufletul îmi renaște!

Emine Uzun, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Prin hățișuri de semnal și de lumină,
Unde gândul fuge, clipa se termină,
Mai arde tainic, ca o rugă arsă,
O carte — vie-n umbra ei retrasă.

Când lumea se grăbește să se piardă
Și clipa moare-n gesturi efemere,
Ea stă tăcută, nobilă, pe gardă,
Purtând doar visul de-nviere.

Atena nu mai poartă coif și scut,
Ci stă-n tăcere-n rafturi de demult,
Cu ochii grei de-o lume ce dispare,
Într-un clic, într-un feed, într-o uitare.

Orfeu n-a murit, dar cântul lui e-n van —
E-n podcasturi pierdute-n ocean uman,
Iar Caliope-n TikTok face semne,
Când nimeni nu mai scrie, ci se teme.

Hermes trimite mailuri criptice, precise,
Dar sensul lor, pierdut în mii de vise,
Ajunge doar la cei ce, fără grabă,
Mai citesc cu inima deschisă, slabă.

Dar când o carte-o mângâi în tăcere,
Se frânge timpul, se oprește vrere —
Și-n miezul filei simple, prăfuite,
Se nasc zei vechi, cu frunți nemărginite.

Poezii

de Florea Maria, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Dor de mare

Melancolia mă cuprinde, când la tine mă gândesc,
Marea mea cu spumă albă de pe malul românesc.
Valul care mușcă plaja și se întinde pe nisip,
Vântul care-mi suflă părul, către frunte, către chip.
Ceața groasă a dimineții ce îmi răcorește fața,
Țipătul de pescăruș ce își plânge întruna viața.
Pașii mei ce lasă urme cu călcâiele-n nisip,
Mii de scoici mi-aduce apa, fără să îi cer nimic.
Stâncile sculptate-n timp, mângâiate de reflux,
Colorate-n arămiu, reflectate de apus.
Algele împletite parcă în covor fără model,
Un tablou creat de mare, zugrăvit cu un penel.
Soarele care răsare, ca un arc de cerc din mare,
Ce unește cer și apă cu a razelor splendoare.
Și cum dorul mă apasă, să te văd eu îmi doresc,
Marea mea cu spumă albă de pe malul românesc.

Floare de colț

O floare de colț aș vrea să fiu, uneori,
Departe de lume, pe creste înalte, aproape de nori.
Să prind rădăcini, în munții bătrâni, în piatră, pe stâncile reci.
Bătută de vânturi, vănată de vulturi, lângă poteci.
O floare de colț aș vrea să fiu, uneori,
Cu petale înstelate si frunze pudrate cu praf argintiu,
Uscate de soare, udate de ploi sau de roua din zori.
Să adorm zâmbind, sub bolta cerească,
Să las luna străjer, să mă păzească.
Să văd răsăritul prin ceața dimineții,
Apusuri arămii să-mi dea culoare vieții.
De acolo de sus să privesc, un univers,
O diversitate, ce cuprinde într-un tablou,
Povești despre toți și despre toate.
Și dacă mă întrebi, de ce nu vreau să cobor în vale,
unde terenul e mai fertil și mai moale.
Cum că aș putea fi o floare de câmp sau de grădină,
Să fiu vecină cu merii înfloriți sau cu o zambilă.
Am să îți răspund că deși e verdeață și fluturi prin poeni,
În pământul fertil cresc multe buruieni.
O floare de colț aș vrea să fiu, uneori,
Departe de lume, pe creste înalte, aproape de nori.

Poveste de iarna

Ați privit vreodată cerul când zăpada o strecoară?
Cum vin roiuri lângă roiuri, fulgii jucăuși de nea?
Cum plutesc ușor în aer, ca de vorbă să mai stea?
Iată aici, din lumea lor, o poveste de amor:
Scuturați de norii reci, doi fulgi de nea,
Un el și-o ea, au poposit în palma mea.
Două cristale argintii, cu părul lung, cu ochii vii,
De fericire fiind cuprinși se bucurau ca doi copii.
El sclipea ca o scânteie, când spre fată a privit,
Ea și-a întins a sale raze și în brațe l-a cuprins.
Îmbrățișați ca într-un vals, în căuș s-au învârtit,
Doua picături de apă, la scurt timp au devenit.
Viața lor de cinci secunde, le-a ajuns să se cunoască,
De iubire infinită în palmă-mi să se topească.

Undeva în etern

de Onofrei Anne Teodora, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Sunt sigur că am fost cândva stele
și am călătorit întreaga lume
de acolo de sus.

Două sfere de lumină arzătoare
plutind pe cer în căutarea unui loc unde
să ne bucurăm unul de altul, etern.

Așa ne-a fost scris în stele,
să ne stingem amândoi în
izvorul unui râu.

Praful, rumegușul și toate particulele
noastre să fie purtate pe ape,
duse cât mai departe.

Nu ne-a fost de-ajuns să trăim
o veșnicie pe bolta cerească, nu.
Ne-au trebuit vieți de muritori.

Aici avem ocazia să învățăm,
să ne bucurăm mai mult de fiecare pas făcut pe acest pământ.

Să dansăm cu frunzele copacilor în vânt,
să ne jucăm în ploi de vară,
să uităm că o să ne doară să fim oameni.

N-am să mint. Iubirea nu-i ușoară,
dar aș alege să fiu muritor cu tine,
decât nefericit în etern fără noi.

Dulce amnezie

Flori de soc și iasomie,
sunt într-o constantă amnezie.

La lumina unui felinar
sau la umbra unui stejar
te-am găsit pierdut
cu brațe pline de flori de soc
și în păr aveai iasomie.
Lumina ta m-a fermecat,
prezența ta mi-a cutremurat
cu totul ființa,
uitându-ți și vocea și apariția.
Ce n-am putut uita însă este esența ta,
sufletul tău făcut din flori de soc.
E auriu și luminos precum chipul tău,
fermecător și dulce ca mierea,
îl sorb din priviri de la distanță.
Îți îndrăgesc sufletul căci
doar pe el îl mai țin minte,
doar el nu se va veșteji și
nu se va usca precum iasomia.

Amnezie, amnezie
cu gust de soc și parfum de iasomie,
dulce amnezie.

Flori de Nu-ma-uita

Îți doresc ochi frumoși,
să vezi doar frumos cu ei.
Să te bucuri de fiecare pas
făcut pe acest pământ,
de fiecare gură de aer
care-ți umple plămânii
cu speranță.
Îți doresc să vezi văi
de mult uitate și
păduri ascunse departe,
să-ți scalzi privirea
în lacuri viu colorate.
Să dansezi în ploaie fără
teama de a-ți uda hainele,
să sari în bălți și să simți
că trăiești din plin.
Să porți flori de nu-mă-uita,
să-ți amintești de mine
cum îți spuneam că viața
e doar a ta, singura șansă
pe care o primești la bucurie.

Totul e scris într-o carte

de Popescu Katarina Ana-Maria, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Amintiri în roșu și aur

De te apasă spaima zilelor ce vin
Închide ochii și primește acest har divin,
Căci inima ta e un cufăr de-amintiri
Împodobită în roșul unor trandafiri
Ce au crescut pe sub asfaltul murdar
Cu ghimpi de speranță și sânge amar.

În ceața gândurilor ce te apasă
Lasă iubirea încredere să țeasă,
Si dă uitare celor întâmplate
Tine departe impulsuri răsculate.
Prin inelarul vietii, rădăcini se prind,
Adânci și nesfârșite, destinul urmărind,
Căci noi uităm adesea sursa vieții noastre
Ce curge rapid prin venele albastre.

Iar atunci cand te vei pierde cu firea
Către mine ai sa îți îndrepți privirea.
Zâmbet cald si ochi adânci ca cerul
Îți înfloresc inima ca asterul.
Cu dragoste si cu grijă crescut,
Blestemul neștiutului a desfăcut,
L-a transformat în simplă acceptare
Ca a unei păsări cântare.

Privită sub ochi ai judecății si urei,
Se pierde in tăcutul atmosferei,
Se încolăcește ca șarpele Edenului,
Pătează adânc în vărsarea sângelui.
Dar sub lumina soarelui strălucește,
O fărâmă de indulgență se găsește.
Sânge în aur se transformă
Și în inima ta lasă o urmă.

Pereche

Prin întunericul nopții zăresc o lumină
Acolo unde cerul și munții se îmbină,
Unde apusul și răsăritul formează lumi noi,
Acolo unde ne-am întâlnit noi doi.

Privesc depărtarea cu o nouă speranță
În timp ce o stea pica din cer, în distanță.
Aproape de crucea ce străfulgeră cerul
În care păsările își continua zborul.

……..

În gura ei cuvinte ascuțite se plimbă
Căci ochii se uită și mintea se schimbă.
Dar cum aș putea să dau uitare acelor ochi
Ce mi-au citit sufletul fără deochi?
Acelor mâini calde ce mă țin aproape
Când lacrimi amare îmi curg pe sub pleoape?

Două suflete pure s-au întâlnit prin destin
Într-o viață neclară, un drum serpentin.
Ochi de dorință și buze suave
Se întâlnesc în sărutări firave.
 
Zborul nevăzut

Un suflet liber ce se plimbă în cer
Se pierde încet în frig și-n eter.
Odată știut pentru căldură și lumină
Rămâne doar un val de pulbere străină.

Se zbate și se frământă,
Țipă și se înspăimântă
Simte cum lumea îi dispare
Prins în repetate tipare.

Dar în frică și teamă se naște o speranță
O rază de lumină formată-n rezonanță.
Un suflet pierdut, ce și-a găsit drumul
Ignoră în calea sa fumul și scrumul.

Se bucură și înflorește,
Râde și strălucește
Găsește confort în neștiut
Și în cer se face nevăzut.
 
Iubire în afecțiune și dorință

Cum poate să iubească așa pur
Ca zborul păsărilor citite de augur
La miez de noapte, sub luna cea plină
În cântec simfonic de violină?

Cum poate să iubească cu sălbăticie
Din taina cerului de-o veșnicie?
Învolburată ca marea prinsă în furtună,
Ca soarele a mii de ani înainte să apună.

Iubirea ei înfățișată-n maree
Înflorește ca o orhidee.
Apoi arde ca o torță aprinsă
De pasiune și ardoare cuprinsă.

de Șerban Alexandra Ioana, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Motto: „Dincolo de cuvinte”

Curcubeul

N-ai să afli niciodată
unde-și varsă curcubeul
frumusețea pentru care
mii de îngeri au trudit,
Lăsând amintiri gravate,
cu blândețe și răbdare,
undeva, prin infinit.

Deși timpul se arată
mai fragil, ca pân-acum,
iar oglinda sa deșartă
face lacrimile scrum,
oamenii încă mai cată
o speranță prin culori…
Știind că bolta se transformă
după fiecare nor. Șerban Alexandra Ioana

Motto: „Dincolo de cuvinte”

Suferință

Probabil asa ne-a fost dat
să trăim ca două stele,
pe un drum anevoios,
Tu la stânga, Eu la dreapta,
între Noi…alt univers,
și pe lângă, vorbe goale
Ce s-au transformat în praf,
așternut pe-atâtea schițe
Unde viața ne-a trădat.

Iar acum, luna-și ascunde
fața ei de porțelan,
Rătăcită-n ploi mărunte,
Dincolo de orice gând,
știind că frica ne doboară
sentiment cu sentiment,
într-o ceață nemiloasă,
contra timpului defect.

Natura

de Șerban Alexandra, Colegiul Național „Octav Onicescu” (București)

Am alergat pe câmpia nesfârșită,
ce scrâșnea mereu, după fiecare pas,
Eu cu doruri de mătase, ea cu vechiul jurământ;
Și deasupra, cerul brăzdat de rotocoale cenușii,
parcă se juca cu noi,
vrând să rupă veșnicia, în bucăți neordonate,
Sub ramurile ascunse ale unui alt univers,
pe care firea umană nu-l poate înțelege.

Deși fața încă-mi era palidă și greu de citit,
Un pumn de gânduri s-a frânt odată cu adierea blajină a vântului,
În urma lor, așternându-se tăcerea.

Oare porumbeii ce simt când trec pe deasupra mea?
Frica, neîncredere, ură, indiferență?
N-aș afla niciodată…
Însă mă bucur că visele mele s-au eliberat
de tot greul pe care viața mi l-a trântit în brațe.

Am schițat un zâmbet…
Mai aproape de locul în care anotimpul s-a plecat ,
văzând iarba umedă și moale
Cum încearcă să transmită un mesaj codificat;

Un mesaj despre iubire, libertate și respect,
Unde nu exista ură, mânie sau defect.

O SUTĂ UNSPREZECE

de Bănaru Livia Maria, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Și mă uit pe geam, parcă așteptându-ți apariția
De undeva, de acolo, departe de mine…
Luna, ca oricărui romantic, îmi grăiește
Și-mi spune că va fi bine.
Într-o zi…Vei fi cu mine.

Atât de departe tu ești, suflet frumos și cald
Dar atât de aproape încât să-mi alini răceala
Caută-mă n vis așa cum te caut eu pe tine
Plutesc, nu pot atinge podeaua.
De sus, în jos de tot, a căzut steaua.

Sunt melancolică, recunosc
Așa mi-e felul…
O sută unsprezece
Îmi voi implini țelul.
Chiar dacă mi se arată greul.

Te rog, iubește-mă și tu
Atinge-mi pielea fină
Aroma speranței mi se vede pe față.
Mă uit la reflecția mea și suspină
De ce? De ce trebuie sa pleci când se trage acea cortină?

Eu tot încerc
Și ei îmi spun că nu te pot iubi
Atât de neștiutori mai sunt
Îmi mai spun că un million de ochi te pot privi
Ce prostii…

Parfumul tău…
O sută unsprezece
Râsul tău…
Vremea trece,
Pentru prima data, nu vreau prezentul să plece.

Aștept semne, le văd… Le și visez.
Le primesc, zâmbesc.
Ce aș vrea să-ți spun personal ce îmi doresc.
Trei ani de când florile tot înfloresc.
Trei ani și câteva luni de când te iubesc.

Mă regăsesc în această situație dificilă
Și cred că s-a simțit ciudat de plăcut
Cincisprezece, trei februarie
Că atunci când ai fost lânga mine și te-am văzut
Am uitat de mine, viitor și trecut.

Tu soarele, eu luna,
Tu vanilie, eu ciocolată,
Tu marea, eu muntele, o sută unsprezece
Doamne! Cât sunt de supărată!
Vreau să fii al meu odată…

Te iubesc nebunește.
Suntem la fel, uniți de Univers.
O ață ne unește
Uite câți kilometri am mers
Doar ca să te pot vedea mai des.

M-ai vazut și atunci și acum.
Știu, mă cunoști de undeva
Din alte vieți
Doamne… Chiar simt că e așa.
Fi tu primul care are grijă de inima mea.

Cântecul tău, vocea ta, mișcările de dans.
Îți scriu, te admir, ba chiar mă rog
O sută unsprezece
Fie-ți și dorința ta legată de mine, fericit epilog
Întotdeauna simte-te bine. Doamne, te rog.

E straniu. Oricum ar fi…
Nu m-am așteptat la asta
Chiar mă întrebam eu cine mi-e sortit
Iubirea, neîntrebata, neașteptata…
Are sens căci așa mi-a fost mereu soarta.

Nu vreau te dezamăgesc în niciun fel
Primul, dar și ultimul, eu știu.
Uite-mă, aici sunt!
Sufletul meu îl iubește pe al tău cel hazliu
Argintiu și auriu.

Ce ne mai potrivim noi doi!
Toată lumea îmi spune.
Te iubesc, pentru toți e clar.
O sută unsprezece vești bune.
Aștept sentimentele să se adune.

Nu vorbim aceeași limbă,
Dar totuși eu te înțeleg.
Asemanatori noi suntem, prea multe ca să fie doar coincidențe
El m-a făcut de tine să ma leg
Când nici măcar nu ajunsesem să merg.

Doamne… Și nu mai pot de dor…
Dă să fie! Pereții sunt plini de tine.
Poze și speranțe…
Făra aroganțe, doar cu mine.
Doar să fie bine!

Era frig…
Dar sufletul tu mi l-ai încălzit.
O sută unsprezece.
Niciodată în privința ta n-am mințit.
Așa ceva nici că am mai simțit.

Așteaptă-ma și tu…
Uite posibilitatea cât e de mare.
Pe altcineva niciodată nu am vrut și nu o să vreau!
Doare, doare tare dulcea și amara așteptare
Ce să mă fac eu oare?

Ești deosebit.
Șapte ani, șapte ore și șapte este locul.
Adesea sunt geloasă
Tu n-ai de unde să știi, dar nu-ți forța norocul.
Hilar, nu? Dar tu tot îmi cunoști jocul.

Nu-mi prea pasă de ce cred alții
Diferențele dintre noi
Nu se compară cu cele o sută unsprezece, poate chiar mai mult
De asemănări și semne pe care le împărtășim noi doi.
În viețile de atunci, acum și apoi.

Ce să mă fac? Par calmă, dar sunt disperată…
Fără să vreau, câteodată dinadins
Orice e acum despre tine, o melodie, un gând
Acest sentiment în care nu credeam m-a cuprins
M-am îndrăgostit fară ca pielea măcar să-ți fi atins.

Mereu am fost spirituală,
Acum cred mai mult ca niciodată în ceva
Și e frustrant…Zău! Că nu-s de ajuns cuvintele rostite sau cele puse pe hârtie
Aș vrea să fiu lângă tine, nu altundeva.
Te rog, de pe obraz șterge-mi de dor lacrima.

O sută unsprezece
Când ma trezesc, primul meu gând.
Când adorm… ultimul.
Iarta-mă dacă vreodată am exagerat spunând
Cât te iubesc, că te am mereu în gând.

O viziune…
Da, te am mereu în gând.
O sută unsprezece
Iubitul meu blând,
Ne revedem curând.

Versuri

de Coman Daria Gabriela, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Raspunsul ei:
Era Februarie,
Se simțea ca o zi din Ianuarie.
Te priveam si te iubeam,
Ma îngrijoram si nu dormeam,
Ma gândeam si ma mințeam,
Aflam si tăceam.
Nopți nedormite,
Vise neîmplinite,
Promisiuni spulberate,
Vorbe aruncate.
Îmi spuneam ca o sa fie bine,
Dar între noi nimic nu ține.
Îți place aroganța.
Ai fost imigranța,
N-ai ințeles ecuația,
Ai facut numai situația.
N-ai ințeles iubirea,
Nu mi-ai adus fericirea.
Tu mă urai,
Dintre multe fete nu mă alegeai.
Îmi tratez suferința cu vin,
Mă mințeai din plin,
Îmi promiteai luna.
Urmatoarea zi te-am găsit în bar cu una!
Ochii tăi erau ca un tăiş,
Înainte erau pentru mine un vis.
Timpul a trecut de cand nu ne-am văzut,
Tu înca mă suni cu necunoscut.
Acum te urăsc,
Nu vreau să te mai iubesc,
Pentru mine esti un fost,
Acum totul e anost.
Îmi spuni că o să revii,
O zici de parcă s-ar potrivi,
Nimic nu o să se vindece,
Nu te mai întoarce.
Versuri e scrisă pentru tine!
Nu mă urâ pe mine,
Am fost cea mai bună pentru tine.
Dar tu nu ai ținut la mine.
M-ai ținut în agonie!
Acum poți să suferi.
Nu mă m-ai interesează!

Raspunsul lui:
Iarta-ma,
Iubeste-ma,
Stii ca te vreau inapoi!
Stii ca a fost o greseala!
N-am vrut sa te ranesc,
N-am vrut sa te zapacesc,
N-am vrut sa te fac sa suferi si sa te enervezi.
Acum ai plecat,
Eu sun ca un disperat…
Te apelez constant
Si ma simt vinovat.
Pentru tine greselile nu se iarta,
Dar lasa-ma sa iti explic!
Era doar o fata!
Stii ca nu voiam sa ma implic,
Doar pe tine te iubesc!
Doar pe tine te doresc!
Doar pe tine te vreau langa mine!
Oare poti sa ma ierti pentru ce am facut?
Sau ma vei ura pana o sa-ti fie bine?

În amintirea ta

de Nandra Popescu, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

În noaptea rece, de tăcere plină,
Pe ulițe de gheață suflete suspină,
Cuvinte-s îngropate sub mormane de noroi,
Și umbrele dansează printre pereții goi.

Din geamătul vântului ce sparge întuneric,
Se naște un ecou, un vis eteric
În care noi eram doua suflete pierdute în ceață,
Dar soarele s-a stins, lăsând doar fața ta de gheață.

Îmi port genunchii zdrobiți pe pământul ars,
Cu rugi sculptate-n aer, în fumul ce s-a retras,
Și scrijelesc în beznă numele tău divin,
Dar mormântul tău refuză să-mi mai dea alin.

Și Lucifer în iad și-a ars dorința stinsă,
Eu printre rugăciuni port vina mea aprinsă,
Căci tu ai fost Edenul meu învins de soartă,
Iar eu o Evă tristă, ce-a fost mereu uitată.

Dar poate-ntr-un tărâm, unde visul nu apune,
Vom rescrie ce-am pierdut, în aur și tăciune,
Și atunci când eu voi învia din amintirea ta,
Poate sufletul meu mort va ști iubirea aceasta.

de Selena Voinea, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Se leagănă vântul pe frunze tăcute,
Iar cerul e gri, ca o pagină veche.
Prin iarba uscată, cuvinte plăpânde
Se-ntorc ostenite pe aripi de veghe.

O bancă pustie, cu urme de ploaie,
Ascunde povești ce n-au fost rostite,
Iar raze de soare prin crengi se strecoară
Și cad pe hârtie, ușor răvășite.

Pe pagini uitate se-așază tăcerea,
Ca roua căzută pe vise stinghere.
Cuvinte rămase se-adună în mine,
Și zboară-n uitare spre lumi efemere.

Se-ntorc pierdute pe aripi sfioase,
Purtând în zbor amintiri rătăcite,
Un glas de vânt, cuvinte-n surdină,
Ecoul rece de vise-aburite.

Sub pleoapele nopții

de Stroia Teodora, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

sub pleoapele nopții curge un oraș lichid,
copacii își scriu rugăciunile în limbaj de vânt,
o femeie din ceață își țese pașii pe liniile tramvaiului,
iar luna, bolnavă de dor, se înclină spre asfalt
timpul se scurge dintr-un ceas spart pe o bancă,
în vitrine adormite dansează rochii fără trup,
un copil desenează cu cretă o stea și zâmbește,
în ciuda întunericului care învață să latre
poezia e un ciob cu margini de aur,
în care lumea se reflectă
mai frumoasă, puțin

Ikaros

de Szczepanek Aleksandra, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Dacă Ikaros știa ce face?
Dacă a ales sa zboare știind că asta va însemna distrugerea?
Ultimul moment, ultima respirație, ultimul sărut.
Dacă a fost atât de îmbătat de libertate încât nici nu i-a mai păsat?
Dacă a preferat clipa de libertate deplină,
Decât viața de libertate limitată?
Dacă se îndrăgostise atât de mult de soare
Încât nu-i mai era frică să privească moartea în ochi,
Preferând să urmeze strigătul libertății peste cel al propriului tată?
Dacă a căzut râzând,
Pentru că nu se considera o tragedie
Ci un ideal împlinit,
Un ideal atins numai de cei ce îndrăznesc să renunțe la tot
Pentru un moment de extaz?
Dacă a inspirat înainte de a se prăbuși în mare,
Ştiind că acesta îi va fi finalul?
Dacă a închis ochii împăcat,
Lăsând întunericul să-l strângă în brațe o ultimă oară,
Ca îmbrățișarea unui părinte pe care nu-l va putea niciodată vedea,
În timp ce adevăratul său părinte privea?
Dacă a făcut toate astea știind costul?
Dacă Ikaros știa ce face?

Casă de la Vama Veche

de Yana Bouman, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Încerc să dau iubirii sinonime,
Un peisaj, un om, o floare
Tot ce conține însușiri sublime
Și pentru mine reprezintă o chemare.

Și am găsit ceva ce-mi e pereche
Prin dorul său intens de libertate
Este o plaja la o mare, este Vama Veche
Visez la ea ca la ținuturi depărtate.

Căci simt acolo cum timpul s-a oprit,
Mă-ntorc în ere dispărute,
Și clocotul de valuri îmi pare un șoptit
Un gest duios ce poate să sărute

Nisip și mare, pescăruși și cer,
Și briza ca o mângâiere răcoroasă,
Și soarele de pază, nemuritor străjer
Sunt toate pentru mine o fericită casă.

Verile pe care le păstrăm

de Stoichițoiu Ana, Liceul Teoretic Bilingv „Miguel de Cervantes” (București)

Ne rătaceam pe străzi pe colb si soare,
Cu ghiozdanele lăsate-n amintiri,
Și inimi moi, în vânt de sărbătoare,
Trăgând de clipe, nu de amintiri.

Vorbeam de tot și de toate pe nisip,
Cu marea martor, sinceră si clară,
Și fiecare val, un nou început tiptil,
În vara noastră veșnică și rară.

Ne căutam privirile târzii,
Când luna își lăsa lumina-n ape,
Și nu știam ce-nseamnă “a sfârși”
Doar cum să râdem fără vreo scăpare.

Aveam speranțe mari pline de culori,
Și planuri desenate-n cer cu deget,
Iar timpul ne iubea fără fiori,
Când tot ce conta era doar în prezent.

Jucam volei pe plajă, fără ceas,
Iar serile se legănau în glume,
Apoi tăceam și totuși era glas,
În felul cum stăteam lipiți de lume.

Purtam șlapi și un suflet plin,
Cu părul ud și sarea strânsa-n gene,
Nu știam bine ce-i un drum străin,
Doar că prietenii rămân cu tine.

Și câte jurăminte am rostit.
Cu stele martore și marea-n spate
Credeam că tot ce avem e infinit,
Ca vara ține pâna la uitare.

Dar anii trec și timpul taie blând
Din râsetele noastre de-altădată,
Și azi, privind o poză, mă surprind
Cuprinsă de un dor de o zi toată.

Poate că nu ne vom vedea curând,
Poate că drumurile s-au desprins,
Dar vara aceea, scrisă in cuvânt,
E vie-n noi, în inimă, în colțul cel mai strâns.

Recenzie carte: ,,Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău’’, de Fredrik Backman

de Loba Dana-Miruna, clasa a IX-a A, Liceul Tehnologic „Vasile Cocea” (comuna Moldovița, județul Suceava)

Cartea „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”, scrisă de autorul suedez Fredrik Backman, este un roman emoționant și profund care explorează teme complexe precum moartea, copilăria, diferențele dintre oameni și iubirea intergenerațională. Este o carte care combină realismul dur al vieții cotidiene cu magia unei lumi imaginare, creată de o bunică excentrică pentru nepoata ei, Elsa. Am ales să scriu despre această carte pentru că m-a impresionat prin stilul său unic, personajele neobișnuite și felul în care abordează subiecte dificile cu umor, tandrețe și originalitate.
Protagonista este Elsa, o fetiță de aproape opt ani, foarte inteligentă, pasionată de cărți și diferită de ceilalți copii ,lucru care o face ținta batjocurii colegilor de școală. Singura ei prietenă adevărată este bunica sa, o femeie rebelă, care i-a construit o lume imaginară numită Tărâmul-Aproape-Treaz, unde binele triumfă mereu și unde Elsa este o războinică puternică. Când bunica moare, Elsa primește de la ea o misiune specială: să livreze o serie de scrisori de scuze către diferiți locatari ai blocului în care locuiește. Această călătorie transformă romanul într-un fel de puzzle emoțional, în care Elsa descoperă treptat adevăruri ascunse despre bunica ei și despre vecinii aparent ciudați, dar în realitate plini de povești.
Cartea explorează moartea într-un mod accesibil și delicat pentru cititori de toate vârstele. Bunica, deși excentrică, lasă în urmă un gol enorm în viața Elsei, iar misiunea scrisorilor este un mod simbolic de a-și lua rămas bun. Lumea imaginară construită de bunică este o metaforă pentru nevoia de evadare și înțelegere a copilului în fața unei realități prea dure. Tărâmul-Aproape-Treaz reflectă adevăruri dureroase într-o formă simbolică și frumoasă. Toate personajele sunt „altfel”: unii sunt refugiați, alții trăiesc cu traume sau boli mintale, unii sunt pur și simplu considerați „ciudați”. Mesajul că „este în regulă să fii diferit” este transmis cu blândețe și umor. Fiecare scrisoare pe care Elsa o livrează poartă un mesaj de iertare. Bunica, deși curajoasă și iubitoare, a făcut greșeli, iar recunoașterea acestora este un act de maturitate.
Personajul principal: Elsa
Elsa este unul dintre cele mai frumos conturate personaje din literatura contemporană. Deși are doar șapte ani, este extrem de inteligentă și plină de empatie. Ea învață, de-a lungul romanului, să fie curajoasă în fața durerii, să accepte imperfecțiunile adulților și să înțeleagă că familia nu înseamnă doar legături de sânge, ci și dragoste și loialitate.
Mi-a plăcut foarte mult stilul unic în care este scrisă cartea. Fredrik Backman reușește să combine teme profunde, precum moartea, durerea și singurătatea cu umorul și fantezia. Relația specială dintre Elsa și bunica ei este extrem de emoționantă, iar lumea imaginară pe care bunica i-o creează Elsei este plină de simboluri și sensuri ascunse. De asemenea, mi-a plăcut că fiecare persoană are o poveste în spate și că este important să oferim înțelegere celor din jur. Cartea reușește să te facă să râzi și să plângi în același timp, ceea ce o face specială. Un lucru care mi-a plăcut mai puțin a fost faptul că, uneori, povestea devine confuză din cauza alternării frecvente între realitate și fantezie.